Va reprezenta întotdeauna o provocare recenzarea unei lucrări dense, cu relevanţă lingvistico-istorică, în spaţiul limitat al unei reviste culturale, în ipostaza în care resortul motivaţional auctorial pare a fi fascinaţia pentru descifrarea evoluţiei şi a modului de funcţionare şi a urmaşelor „urmei” intenţionale, bidimensionale şi lineare – semnele şi configuraţiile grafice. Adică tocmai acelea pe care le foloseşte cel mai frecvent o publicaţie culturală.

Codurile lingvistice vizuale româneşti, trecute printr-o închegată sită teoretică, constituie, în principal, obiectul lucrării. Construcţia analitică dezvoltată de autor se întemeiază pe autonomia parţială a limbii scrise faţă de limba vorbită, datorată distincţiei fundamentale referitoare la mediul în care cele două sisteme de semne operează: grafic ori fonic. Sistemul lingvistic scris este caracterizat, ca şi sistemul lingvistic vorbit, drept cod care se bazează funcţional pe dubla articulaţie. Prima articulaţie este identificată la nivelul unităţilor semnificative, adică la nivelul cuvintelor grafice şi al grafomorfemelor, fiind suficientă din punct de vedere funcţional în sistemele de scriere nealfabetice, în timp ce nivelul celei de-a doua articulaţii presupune unităţile minimale ale sistemului grafic, care sunt majoritar nesemnificative. Acestea sunt literele alfabetului, în cazul sistemului grafic (românesc), cărora le corespund în planul structural-funcţional grafemele din cadrul subsistemului grafematic. În interiorul celui din urmă se mai regăsesc structuri eterogene, precum subsistemul logografic alfabetic, constituit din abrevieri, cifre romane ori simboluri alfabetice (din matematică, fizică, chimie etc.). În cadrul sistemului limbii scrise, subsistemul grafematic interacţionează cu cel ideografic şi cu cel al semnelor ortografice şi de punctuaţie.

Nu există, aşadar, o simetrie între limba scrisă şi limba vorbită. Transpunerea limbii vorbite în limbă scrisă se loveşte de incongruenţa dintre cele două sisteme. De exemplu, în planul limbii scrise nu întâlnim elementele suprasegmentale (româna nu notează accentele tonice, iar intonaţia se redă cu ajutorul semnelor grafice auxiliare). Însă tocmai datorită acestei autonomii funcţionale, sistemul limbii scrise se poate transforma prin adoptarea unor modele grafice diferite, tributare inclusiv unor influenţe extralingvistice de tip religios, cultural, ştiinţific, ideologic ori politic (cf. p. 20).

Modelele grafice româneşti, în evoluţia lor cuprinsă între prima teoretizare a scrierii româneşti (prin principele Dimitrie Cantemir) şi momentul 1830 (reprezentativ prin contribuţiile Şcolii Ardelene) vor fi descrise şi evaluate în cea mai mare parte a lucrării. Analiza slavonismului cultural se realizează prin raportare la celebra „eroare” a lui Dimitrie Cantemir privind izgonirea literelor latine în timpul Conciliului de la Florenţa. Afirmaţia că înainte de acest conciliu moldovenii se foloseau de caractere latine are, în opinia autorului, o semnificaţie referitoare strict la grafie, nu şi la limba care ar fi fost scrisă cu caractere latine şi ţine de încercarea principelui moldovean de ordonare logică a cunoştinţelor sale legate de latinitatea limbii române, de reacţia anticatolică din secolul al XV-lea şi de posibila observaţie a inscripţiilor de pe vechile monede moldoveneşti.

Scrierea cu caractere slavone este o urmare a adoptării modelului ortografic slavon de redacţie medio-bulgară în mediul bilingvismului cult care a caracterizat administraţia şi instituţiile bisericeşti de la începuturile Evului Mediu românesc până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Pe de o parte, ortografia românească va imita, fără prea multe inovaţii, regulile ortografice ale slavonei, nefiind propriu-zis o scriere fonetică, pe de altă parte, va prelua procedee grafice specifice ortografiei greceşti, unele litere fiind destinate special grafiei etimologice a cuvintelor care provin din greacă.

Existenţa unui număr bogat de documente redactate în scrierea tradiţională chirilică ori în alfabetul de tranziţie (care a presupus o marcare stilistică accentuat latină) a lansat preocupări de transliterare şi transcriere interpretativă a textelor chirilice. Dificultăţile pe care le presupun aceste demersuri sunt enunţate şi exemplificate prin interpretarea unor slove, precum ior şi ius.

Scrierea românească de sursă latină nu a însemnat iniţial aplicarea unitară a unor principii grafice, ci adoptarea unor modele străine de inspiraţie maghiară, poloneză, latino-romanică ori germană. Până la crearea modelului naţional latino-romanic de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, care au pus bazele alfabetului românesc modern şi ortografiei limbii române, şi chiar ulterior acestui moment, scrierea în limba română a trecut prin numeroase prefaceri. Aici regăsim germenii ştiinţifici ai celor două principii ortografice care orientează inclusiv grafia actuală: fonetic şi etimologic.

În final, ţin să amintesc bibliografia de largă deschidere ştiinţifică din care voi selecta doar numele celei la care, la rându-mi, mă raportez cu recunoştinţă: cea care a coordonat teza de doctorat a autorului, doamna profesor universitar doctor Flora Şuteu. Contribuţiile sale în domeniul ortografiei limbii române sunt preluate de autor în uvertura teoretică a lucrării, uneori critic şi polemic, şi folosite ca bază de cercetare.