Mai întâi de toate, stoicilor le datorăm, printre altele, lansarea disputei filologice dintre „analogişti” (reprezentaţi de Şcoala din Alexandria) şi „anomalişti” (reprezentaţi de Şcoala din Pergam), care a durat vreo 300 de ani. Spre deosebire de susţinătorii analogismului, promotori ai unei viziuni regulate şi predictibile asupra limbii, care a condus la decantarea paradigmelor morfologice, anomaliştii au căutat să scoată în evidenţă caracterul liber al limbii, ilustrat, la nivel morfologic, prin cuvinte nesupuse regulilor ce guvernau clasele de flexiune.

Pe tărâmuri latine, Iulius Caesar (în lucrarea De analogia) a preluat argumentul alexandrinilor, Cicero s-a apropiat de punctul de vedere anomalist, în timp ce Marcus Terentius Varro a adoptat o poziţie echilibrată, studiul său De lingua latina reuşind, inclusiv prin exemplele alese, să concilieze ambele poziţii.

Îi datorăm, aşadar, enciclopedistului latin Varro, şcolit la Roma şi Atena, prolific autor de lucrări lingvistice (în sensul atribuit astăzi termenului lingvistică) nu doar un studiu gramatical, ci o sinteză nepărtinitoare a unor teorii ale vremii sale aplicate limbii latine. Grammatica însă, numită de romani litteratura (prin echivalarea gr. gramma – lat. littera), acoperea discipline sau ramuri disciplinare diferite. În tratatul enciclopedic pe care autorul îl redactează în latină, gramatica îşi găseşte locul între disciplinae, alături de logică, retorică, geometrie, aritmetică, astronomie, muzică, medicină şi arhitectură (v. p. 19).

Chiar dacă cercetarea gramaticală a romanilor nu se va concretiza într-un salt ştiinţific, posteritatea civilizată în sol latin va moşteni de la Varro o consemnare ordonată, disciplinată a învăţăturii anticilor, la care autorul a ajuns printr-o lectură continuă şi prin reflexul transpunerii în text. Ideile în jurul cărora se construieşte lucrarea, precum ideea că limba este în continuă mişcare, rolul hotărâtor al uzului, posibilitatea utilizatorului de a modifica limba, autoritatea scriitorilor (poeţilor) de a impune norma, se vor regăsi în gramatica medievală şi modernă, demonstrându-şi încă viabilitatea.

Din păcate, din bogata sa operă, puţine lucrări ne-au rămas. În ceea ce priveşte limba latină, s-au păstrat doar 6 dintre cele 25 de cărţi; 3 dintre ele (VIII-X) au fost traduse pentru prima dată în română de dna conf. univ dr. Viorica Popa de la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.

Se va fi lovit traducătoarea, aşa cum, probabil, i s-a întâmplat şi gramaticianului latin care încerca să fixeze cunoştinţele grecilor pe tabla limbii latine, de inerentele dificultăţi de adecvare terminologică. Însă, în timp ce în secolul I a. Cr., modelul conceptual al gramaticii greceşti va trebui să-şi creeze un echivalent latin prin adoptarea unei terminologii specifice,traducerea în limba română actuală a unei gramatici vechi va trebui să fie aptă să redea acel nivel de cunoştinţe deţinut de autorul lucrării, să înfrunte inclusiv tentaţiile terminologiei gramaticale moderne. Tocmai de aceea prezentarea în oglindă: textul latin pe pagina pară, textul în română pe pagina impară, segmentarea pe paragrafe numerotate, completată cu note şi comentarii este cât se poate de utilă pentru interpretarea textului şi înţelegerea modelului conceptual latin.

În această idee, pentru cel ce a asimilat teoria gramaticală modernă, o traducere de tipul „grupul nominal e reprezentat de patru părţi de vorbire”(p. 63) pentru „appelandi partes sunt quattuor” (p. 62) ar putea crea confuzie în ceea ce priveşte viziunea asupra nivelului gramatical al limbii latine îmbrăţişată de Varro.

Ar trebui adăugat că lucrarea dedicată gramaticii latine nu este o scriere aridă, autorul latin îşi dovedeşte cunoaşterea şi elocinţa, ridicându-se la înălţimea laudelor aduse de Fericitul Augustin. Spre exemplu, analogia nu este tratată doar ca o problemă de lingvistică, clasificată, definită şi exemplificată la nivelul naturii cuvintelor şi a uzului vorbirii (v. p.169). Prin recursul la analogie se facilitează înţelegerea funcţionării limbii, care nu rămâne doar instrument individual („deoarece atât în vestimentaţie, construcţii, cât şi în mobilier, hrană şi toate celelalte, care au fost adoptate la viaţa de zi cu zi de dragul folosului, predomină diferenţa, aceasta nu trebuie respinsă nici în vorbire, care a fost instituită în vederea utilităţii... întrucât ceva este suficient unui om, altceva întregii omeniri”, p. 57), recunoscându-i-se rolul universal („Într-adevăr ce parte a lumii există care să nu aibă nenumărate analogii ?Cerul sau marea sau pământul, care dintre ele?”, p. 95).