Înainte de apariţia lucrărilor dedicate frazeologiei româneşti, în accepţia de disciplină care se preocupă de studiul unităţilor frazeologice din limba română, au fost publicate diferite dicţionare de expresii şi locuţiuni, de maxime, de termeni ori de câmpuri frazeologice, care fie prezumau o suprapunere a conceptelor, fie nu aveau închegată o viziune teoretică asupra noţiunii ori a tipurilor de frazeologisme.

Aşadar, dincolo de seriozitatea scriiturii, lucrarea de faţă se remarcă prin intenţia frazării, respectiv prin dorinţa de a evidenţia părţile care compun aria de cuprindere a disciplinei. Preocuparea autorului este susţinută: o simplă lecturare a bibliografiei atestă că interesul pentru frazeologie s-a născut cu cel puţin zece ani înainte de publicarea cărţii.

Deşi este tratată ca „ramură” relativ nouă a lingvisticii, frazeologia a fost revendicată de lexicologie, recunoscută fiindu-i problematica ce ţine atât de sintaxă, cât şi de vocabular. Pentru a demonstra independenţa domeniului, s-a avut în vedere, în primul rând, modalitatea de definire a unităţilor frazeologice – în antiteză cu unităţile altor discipline lingvistice: spre deosebire de unităţile superioare ale sintaxei care sunt îmbinări libere de cuvinte, frazeologismele sunt îmbinări stabile de cuvinte, iar spre deosebire de cuvânt, ca unitate a lexicologiei, unitatea frazeologică se construieşte de la acesta, utilizând mecanismele analogiei ori anomaliei.

În al doilea rând, cu toate că puţinele definiţii date frazeologismului nu coincid, se observă totuşi că acestea concordă în a-i recunoaşte unitatea semantică şi calitatea de „îmbinare lexicală stabilă”. În fapt, în lexiconul mental, această îmbinare, care nu mai prezintă caracteristica izomorfismului între planul conţinutului şi planul expresiei (apud. Coşeriu, p. 18) şi conţine toate trăsăturile specifice semnului lingvistic, dispune de o intrare separată.

Din 1917 încoace, de când frazeologia a răsărit în pământ lingvistic rus, la propunerea lingviştilor E. D. Polivanov şi V. V. Vinogradov, a cunoscut o dezvoltare lentă până prin anii ‘90, cu contribuţii din diferite spaţii lingvistice şi culturale (francez, german ori anglo-saxon), după care a trecut în sfera de interes a lingvisticii cognitive şi a lingvisticii aplicate.

Cea mai frumoasă parte a cărţii are mult de-a face cu istoria, însă nu cu istoria disciplinei, nici cu istoria ca disciplină, ci cu istoria frazeologismelor româneşti, cu etimologia: textele cronicarilor moldoveni şi ale celor munteni sunt trecute prin sita expresivităţii frazeologice, expresii idiomatice sunt izolate din perspectiva unui cuvânt-titlu ca sâmbătă (a purta sâmbetele, a se duce pe apa sâmbetei, a-i lipsi sâmbetele), a auzi (a auzi câinii în Giurgiu, a auzi toaca în cer), apă (a turna apă în mare, a vărsa apă în mare, a căra apă în puţ...), cai verzi (a visa cai verzi pe pereţi, a umbla după cai verzi pe pereţi, a spune/ făgădui cai verzi pe pereţi...), guşă (a-i coace în guşă, ce-i în guşă şi-n căpuşă) etc. şi regăsite în texte de toate vârstele. Explicaţiile se construiesc atât din perspectiva etimologiei multiple, interne, externe ori mixte, cât şi prin intermediul evenimentelor mundane valorificate literar ori... viceversa. Nu ştii niciodată!

O referire la disputa privind încadrarea unor frazeologisme în clasa expresiilor ori a locuţiunilor,finalizată împăciuitor ori tranşată hotărât în lucrările anterioare de către lingviştii români (Ion Coteanu, Stelian Dumistrăcel, Florica Dumitrescu, Gh. Colţun, Th. Hristea), îşi găseşte loc în prima parte a lucrării. În diferenţierea expresiilor de locuţiuni, Cristinel Munteanu se raportează la referent sau denotat şi reţine o relaţie de asemănare şi una de contiguitate, expresiile fiind îmbinările stabile care apar ca produs al analogiei/ asemănării (metaforă şi comparaţie), ca materializare a unui transfer semantic, în vreme ce restul îmbinărilor stabile sunt locuţiuni (p. 82).

Astfel, în viziunea autorului, este expresie a tăia frunză la câini pentru că, în întregul ei, este o metaforă, „alcătuieşte o imagine”, pe când a prinde inimă este locuţiune, componentul inimă fiind, prin metonimie, un înlocuitor pentru curaj. Cum transferul metaforic se află la baza funcţionării diferitelor figuri de stil, inclusiv a metonimiei, cunoştinţe superficiale de stilistică vor face, de cele mai multe ori, imposibilă o atare distincţie între aceste tipuri de unităţi frazeologice.

Se recunoaşte însă, în distincţia anterioară, influenţa pe care a exercitat-o asupra autorului teoria coşeriană a skeologiei lingvistice (gr. skeuos, „lucru”), interesată de măsura în care cunoaşterea lucrurilor contribuie la vorbire. Este aplicată această teorie la domeniul frazeologic prin analiza sintagmei terminologice apă minerală.

A doua parte a lucrării continuă tot în cheie coşeriană, preocupările principale fiind de a folosi conceptele şi distincţiile formulate de fondatorul lingvisticii integrale în domeniul studierii frazeologismelor şi de a valorifica propriile achiziţii deţinute în domeniul filozofiei limbajului.

Intrând în raţiunile discursului repetat, închei prin a aminti că rândurile anterioare nu fac decât să iasă în calea/ înaintea/ în drumul celor care doreau să ştie în ce apă se scaldă frazeologia. Pentru informaţii suplimentare, se va consulta titlul dintru-nceput.