Încă o înghiţitură rapidă de cafea, îţi iei geanta şi pleci.

Prospeţimea crudă a dimineţii îţi atinge uşor obrajii şi mâinile. Grăbeşti paşii, aproape alergi şi zgomotul lor trezeşte colţurile silenţioase ale străzilor. Câteva persoane te privesc în mod neobişnuit. Vrem să ştim tot, să cunoaştem tot. Adevărurile lumii nu se relevă decât acelora care au cunoscut dragostea.

Fericiţi cei fericiţi.

Ca în fiecare zi la ora aceasta, urci în Tramvaiul 1. Nu este un act banal şi nici special, este doar un obicei pe care ţi l-ai păstrat cu timpul. Să-i spunem un mic răsfăţ înainte de începerea vieţii reale. Un traseu care te inspiră pentru articolele tale şi pentru viitoarele lecturi. Pentru câteva minute, îţi faci loc printre intimităţile celorlalţi şi, ocazional, le descoperi pe ale tale. Cine s-ar fi gândit că un simplu dus-întors cu tramvaiul ar putea fi cuibul atâtor profunzimi?

Te avânţi în mulţime. Oamenii se înghesuie, se îmbulzesc către vieţile lor, către poveştile lor, un minunat concurs de circumstanţe. Te laşi purtată de valurile umane. Mii de arome te surprind, parfumuri proustiene, miresme discrete, note dure. Rămâi în picioare, prins între corpuri. În jurul tău, ceilalţi îşi ocupă locurile la stânga, la dreapta, pretutindeni pe acelaşi tempo. Îi remarci ca pe nişte note muzicale pe portativ, legănaţi de mişcările delicate ale tramvaiului. Domină o muzică fluidă, subtilă, senină. Un refren de altădată care te poartă departe, undeva anume. Uşor ameţită, eşti purtată de armonia care vagabondează. Poveştile altora pentru a fugi de ale tale. Se fac cunoscute întâmplări intime – un vechi sărut de ieri seară încă evident, depus pe gâtul unui bărbat; o umbră de parfum feminin, difuz, pe un blazer masculin; petale de trandafir galben care îţi ating subtil degetele de la mână stângă; un nor sensibil de tabac care întâlneşte parfumul unei cafele proaspăt torefiate într-un tango pentru a eclata. Extazul simţurilor ca un sărut violent.

Pentru câteva secunde închizi pleoapele. Eşti liniştită, ca în transă, doar vibraţiile produse de mişcările tramvaiului radiază.

Pentru că vi se spune să păstraţi liniştea în mijloacele de transport în comun, ascultaţi de acum muzica tăcerilor în ritmul calmant şi vă lăsaţi consolaţi de amintiri, de gânduri uşurătoare şi de griji, de momente fericite şi joviale de care vă amintiţi sau de cele pe care vă gândiţi că le veţi trăi curând.

Faţa pală şi visătoare ţi se reflectă în geam, încadrată de părul ce-ţi cade pe umeri. Te judecă prea dramatică. De fapt, eşti excesivă. Însă poate fi prea mult în dragoste şi război? Îţi propui să te laşi surprinsă de vârtejul vieţii pe care toţi îl declamă.

Dintr-o dată, un frenaj vă loveşte. Gândurile au căzut brusc. La fel şi tu, ţi-ai pierdut echilibrul. Încerci să te redresezi, dar cineva te priveşte insistent. O prezenţă arhitecturală care nu îţi lasă nicio modalitate de a scăpa. O privire vivace se agaţă de a ta. Ochi sălbatici, o oarecare strălucire inocentă şi un scurt zâmbet maliţios în colţul gurii. Priveşti fără să vezi. Ce om straniu, au prins marea în ochii lui! Gura ascunde secrete pe care n-am îndrăzni să le mărturisim.

Îţi întinde mâna să te ajute, dar te scufunzi, te poartă deja departe, dar nu foarte departe de aici, îţi redă un paradis pierdut. Gândurile tale se dezvăluie unul împotriva celuilalt şi încep să navigheze. Furtunile, valurile, zborul pelicanilor şi strigătele lor, strălucirile timide, crepuscule melancolice, o oarecare lucire de speranţă, toate au revenit nonşalant.

Frenetic. Te abandonezi în mod voluntar într-un jardin secret. Suveniruri se răspândesc, le regăseşti mii de înfăţişări, o amintire care te lasă şi delasă, care te consumă, te răvăşeşte şi te inspiră, îţi metamorfozează graţios rutina în poezie. Degetele tale se ataşează şi mai puternic de bara rece, dar privirea ta nu renunţă la albastrul fulgurant din ochii necunoscutului. Nu trăieşti decât pentru momentul acesta care îţi încălzeşte inima şi îţi redă acea dorinţă, o dorinţă aproape dureroasă care te inundă. Nu sunt momente sufocate, nu sunt amintiri. Este un trecut ce va deveni viitor.

Îl aştepţi de un an, de zece ani, de o mie de ani. O poveste dintotdeauna. În cele din urmă a sosit şi ţi-a dat un sens – acela de a iubi. Datoria fiecăruia.

Orice ai face, nu vei mai putea să-ţi negi emoţiile. Aşadar, ce vei face? Ce voi face? Tensiunea urcă. Resimţi deplin pulsaţiile inimii. Într-o clipită, bărbatul misterios a dispărut ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Cum să dispară aşa?

Năucitor. Himere cu paiete te înfăşoară pasional şi îţi şoptesc cuvinte dulci. El rătăceşte printre gândurile tale fără scop precis. Oare realitate începe de îndată ce ne sufocăm iluziile?

Vei coborî imediat la următoarea staţie şi îl vei căuta. De data aceasta însă, nu vei mai alerga. După dragoste, nu se alergă niciodată.