Dialog Cristian PĂTRĂŞCONIU – Andrei CORNEA

— Scriind şi încercînd să conturez nişte ficţiuni în care, iată, filozofia se întruchipează prin dialogul unor personaje. Iar întrebarea pe care eu o văd complementară acesteia din start ar fi – şi de ce o fac? În această chestiune, am două răspunsuri complementare. Unul mai de suprafaţă, dar nu lipsit de importanţă, şi al doilea, de adâncime. Primul, aşadar: scriu literatură, convertind, cum spuneţi, filozofia în text literar, din motive didactice. Cred că este bine să transmitem unui public ceva mai larg probleme ale filozofiei trecutului, istorii despre filozofi, despre controversele şi vieţile lor. Altminteri, rămân foarte puţini cei care sunt direct interesaţi de asemenea chestiuni şi acest fapt este spre dezavantajul general.

Ar fi şi un al doilea motiv, să-i spunem, mai de adâncime: sunt anumite probleme, anumite controverse – şi una dintre ele apare şi în cel mai recent roman al meu, Lanţul de aur – la care eu nu am un răspuns simplu.

— Este problema fundamentală a importanţei pe care o are gândirea filozofică în perspectiva urmărilor ei practice. Trecerea de la discurs la realitate şi, mai ales, la practica politică. Reformulat: cât eşti de responsabil, ca gânditor, ca filozof pentru ceea ce se întâmplă în practică, mai ales în cea politică, pentru gândurile şi ideile tale. Şi nu numai în prezent, ci şi în viitor. Mărturisesc că aici eu nu am un răspuns simplu. Şi atunci, procedez... platonic: pun nişte personaje să dezbată chestiunea sau să trăiască problema şi fiecare personaj, dacă poate, dă răspunsul său la această problemă, aşa încât răspunsurile lor rămân cumva ale lor, nu neapărat ale mele. În loc să dau un răspuns net, născocesc o ficţiune. Lucrez cu proxy, în limbajul tehnic de azi.

— N-am unul complet. Am un început de răspuns. Îmi dau seama că există o responsabilitate a cuiva pentru ideile pe care decide să le facă publice. Dacă e un gânditor sau un scriitor de succes, dacă gândurile lui ajung să fie importante, există o mare responsabilitate pentru ceea ce publică. Pe de altă parte, textele, cum spune Platon, nu mai pot să dea seama complet de ele însele, odată ce nu mai sunt alături de părintele lor. Au autonomia lor şi mai mult decât atât: fiecare cititor şi le aproprie cum crede de cuviinţă, uneori inventează pur şi simplu, alteori presupune, alteori extrage, alteori simplifică, alteori complică. Există un mister al textului. Aşa încât implic o responsabilitate a autorului, dar nu ştiu cât de mult poate fi ea extinsă. Probleme de genul acesta s-au tot pus în istorie: eu, în carte, în cazul lui Platon; alţii, în cazul lui Marx, Nietzsche şi a multor altora. Până la urmă, acesta este destinul cuvântului: să treacă în faptă. Şi Biserica se sprijină pe cuvânt; de fapt, toate bisericile, mai mici sau mai mari, se sprijină pe cuvânt. Atunci, cât de mare este responsabilitatea autorului cuvântului pentru faptele viitorimii? Nu ştiu să spun exact. Şi, pentru că nu ştiu, practic această mică laşitate – ficţiunea, lăsând lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe n-am o soluţie.

— Sigur că diferă. Sunt alte reguli, mai ales când faci exegeză, când scrii un comentariu filozofic – acolo ai nişte exigenţe stricte, academice, altminteri, te descalifici. Ele, desigur, nu sunt valabile doar pentru filozofie – ci şi pentru textul academic în general. Ei, în momentul când faci literatură, proză, eşti mult mai liber. Sunt „haine” mai uşoare. Totuşi, şi aici sunt reguli. Libertatea nu e chiar nelimitată, chiar dacă e foarte mare. Ai dreptul să inventezi tot ce vrei, să pui pe seama personajelor tale nenumărate lucruri, dar cu condiţia ca toate acestea să spună ceva relevant cititorului. Până la urmă, ne întoarcem la distincţia extraordinară a lui Aristotel, între „istorie” şi „poezie” (şi se referea, în special, la tragedie), din Poetica. Istoria se ocupă cu faptele reale, în schimb, tragedia este mai filozofică, fiindcă pentru ea este mai important nu ceea ce s-a întâmplat efectiv, ci ceea ce ar fi putut să se întâmple, în limitele plauzibilului şi ale adevărului general omenesc. Asta-i regula de aur în literatură. Tot în literatură mai sunt şi alte reguli – pe care le ştiu autorii, mai ales cei de romane poliţiste, dar nu numai ei. Reguli care ţin de tehnicile de menţinere a interesului, a tensiunii, de cadenţa cu care îţi desfăşori intriga.

— Nu, n-am trădat-o, în sensul profund al termenului. Deşi, este într-un fel o trădare – să alegi să nu răspunzi direct la anumite întrebări esenţiale, să alegi o cale deturnată, cum este aceasta pe care ne-o pune la dispoziţie literatura. Pe de altă parte, nu ştiu dacă e chiar o trădare – şi invoc aici exemplul lui Platon, patronul acestor derogări şi care a folosit mitul atunci când nu mai avea cum să explice prin dialectică. În al doilea rând, sunt alături în continuare de filozofie: traduc Platon, am tradus şi comentat Epicur, Plotin, Aristotel. Sunt la post, n-am fugit departe de filozofie.

— Aş spune că exact în sensul invocat mai înainte, despre care vorbea Aristotel. În măsura în care literatura reuşeşte să intre în domeniul universalului, posibilului, a ceea ce este fundamental omenesc, şi nu contingent, pasager, contextual, ea e filozofică. Ca să fim mai limpezi: tema morţii, cineva se sinucide. E, desigur ceva trist, dar o sinucidere poate să fie, în ordine generală, un fapt nu foarte semnificativ. Ei bine, când se sinucide Anna Karenina, lucrul acesta înseamnă ceva fundamental şi iese din contingent. Evenimentele acestea trebuie văzute sub specie aeterni, cum se spune.

— Este şi aceasta. M-am apropiat încet-încet, prudent, de literatură. Am scris, de pildă, nişte povestiri scurte acum vreo 10 ani, am cochetat cu literatura, cum au spus unii critici. Adevărul e că am avut acest sentiment de multe ori: că scrisul doct, academic te uzează şi nu m-am simţit confortabil rămânând prea mult în el. Nu vreau să spun că acest tip de scris şi textul care rezultă din el n-au virtuţile lor; le au, şi încă din plin. Faţă de Istoria nefiinţei, un text de acest tip, academic, greu de citit, continui să am o raportare afectivă foarte specială şi caldă. Cum se spune: am practicat şi „sportul” notelor de subsol. Sau, introducerea la volumul recent apărut din Epicur. Sigur, cititorul poate trece direct la maximele lui Epicur. Dar, dacă apucă să citească şi lunga mea introducere, mulţi or să se sperie: este foarte multă acribie şi erudiţie acolo. Astea, vreau să spun acribia, erudiţia, pedanteria filozofică reprezintă un aspect al vieţii cu virtuţile, frumuseţile, dar şi plictiselile lui. Dar sunt frumuseţi şi în alte părţi, care m-au atras tot mai mult.

— Nu ştiu... N-am un răspuns tranşant aici. Uneori a spune direct lucrurilor pe nume bruschează; îl obligă pe cititor fie să adopte punctul de vedere respectiv, fie să se îndepărteze speriat. Aproape că îl înregimentează. Nu degeaba, Platon a scris „dialoguri”. Dialogul e, până la urmă, un gen literar. El te obligă să examinezi puncte de vedere diferite, să reflectezi, să te identifici ba cu un personaj, ba cu altul. Aşa şi aici, în roman. Până la urmă, filozofia e mai mult decât un discurs care îţi furnizează nişte teme şi ţi le analizează. Sigur, poate fi şi aşa ceva: vezi exemplul filozofiei analitice anglo-saxone. E o cale, dar numai una. În mod evident, există şi o alta. Şi cred că literatura sau anumite aspecte din ea, fie şi dialogul, povestea, mitul, romanul, la limită, pot fi filozofice. Şi, printre rânduri, de la începutul dialogului nostru tot spun asta: poate că e greşit să le separăm prea mult pe cele două. Sigur, literatura nu e acelaşi lucru cu filozofia de tratat, dar există sau poate exista o vână filozofică şi în literatură. Una care nu se mărturiseşte direct. Dar poate că însăşi această reticenţă are ceva filozofic.

— Am citit, cu câţiva ani buni în urmă, ceva mai aplicat despre personaj şi mi s-a părut fascinantă toată povestea lui. Şi m-a impresionat foarte mult lucrul acesta care mi s-a părut întotdeauna o ciudăţenie a naturii umane, dar care, în fond, e mai mult decât o ciudăţenie, pentru că nu se regăseşte numai atunci-acolo: să continui să crezi în cineva sau în ceva atunci când toate dovezile sunt contrare.

— Exact. Pentru primul meu roman, o situaţie de acest gen era cea a acestor sabateeni care, chiar după convertirea la islam a lui Şabbatai Ţevi, au continuat să creadă în el multă vreme, secole de-a rândul, găsind nişte explicaţii mistice ale acestei credinţe într-un mesia-apostat. Or, fenomenul nu-i singular. Îmi vine imediat în minte cazul acelor comunişti credincioşi, al tovarăşilor de drum, care au continuat să susţină comunismul şi URSS în ciuda a ceea ce era evident, negând violenţa, existenţa lagărelor ş.a.m.d. Se întreabă undeva în memoriile sale Raymond Aron – cum se face că atâţia oameni care nu erau comunişti, nu erau membri de partid, ci doar simpatizanţi au putut să susţină aberaţii de tipul 2+2 fac 5, în pofida evidenţei? În felul lor, şi aceştia erau nişte sabateeni. Şi sunt mulţi alţi oameni care gândesc în modul acesta...

— Dar cu Lanţul de aur ce a fost? De unde a venit ideea acestei cărţi, ce resorturi s-au pus în mişcare pentru ca această carte să existe?

— Aici totul a pornit de la lecturile mele neoplatoniciene. Iar apoi de la sentimentul că lumea sfârşitului Antichităţii are nişte analogii cu lumea noastră – când se termină o lume, o cultură şi când Puterea vrea să impună o gândire unică, totalitară, care îşi alungă oponenţii, uneori chiar cu violenţă. Vedem tematica asta şi azi: mă gândesc imediat la chestiunea islamului radical.

— (zîmbeşte) Mi-l imaginez foarte bine. Le-ar fi răsfoit, le-ar fi citit. Nu ştiu ce ar fi zis, sper că n-ar fi fost prea aspru. Adevărat, el era foarte mefient faţă de literatură; dar, pe de altă parte, era adeptul unui stil literar foarte special, era calofil şi avea această ştiinţă de a transforma o filozofie complicată într-o poveste.

— Nu ştiu dacă poţi chiar să înveţi filozofie, dar câte ceva măcar în această direcţie cred că e posibil. Câteva date, contexte, probleme, idei de extracţie filozofică. Şi ele, sigur, ar putea să stârnească curiozitatea, aşa încât să mergi mai departe. În fond, cum mai spuneam: am avut şi un scop didactic când am ales să scriu literatură întemeiată pe o tematică filozofică. Din Lanţul de aur poţi să afli ce credeau unii platonicieni, de ce erau ei în conflict cu creştinismul, problema naşterii şi a infinităţii universului. Dar, vreau să fie clar, nu-mi propun să ţin lecţii de filozofie în romanele mele. Dacă aş fi mers în această direcţie, nu mă mai citea nimeni...

— Care este actualitatea romanelor dumneavoastră? În ce moduri poate fi tentant să citim, poate printre rânduri, din romanele dumneavoastră cu privire la ceea ce este lumea de astăzi?

— Sunt mai multe lucruri şi aş zice că mai ales în Lanţul de aur. Există anacronisme voite, tocmai în intenţia de a trimite cititorul la realităţi despre care a auzit şi pe care le ştie, invitându-l să se gândească şi la lumea de azi. De pildă, când descriu grupurile de turişti care parcurgeau Atena şi erau duşi de ghizi, care le povestesc ce vremuri îngrozitoare erau vremurile democraţiei, când poporul se aduna şi vota în libertate, şi ce frumos e să ai un singur cârmuitor – ei, aceasta e şi despre ceea ce se întâmplă, tot mai des, astăzi.

— Poate... M-am gândit mai mult, apropo de actualitatea acestei poveşti, la influenţa pe care au avut-o şi pe care o au diferiţi guru care lansează idei, unele remarcabile, altele periculoase şi dezastruoase, şi care sunt urmaţi, au adepţi, iar lucruri de acest gen au o influenţă în politică. Toată modernitatea a fost, în fond, stăpânită de aşa ceva. Nu întâmplător, Şabbatai Ţevi e chiar la începutul modernităţii şi e foarte caracteristic acesteia. Amestecul de raţionalitate şi iraţionalitate şi mesianism e aşa de complicat, încât suntem în plină indistincţie.

— Lanţul de aur, pe de altă parte, e şi despre un sfârşit de lume. Azi se vorbeşte tot mai des despre crepusculul Occidentului. Sunt comparabile cele două referinţe invocate de mine, cele două sfârşituri de lume?

— E tentantă comparaţia. Dar sper să nu fie la fel. Lucrurile nu sunt întotdeauna la fel, chiar dacă există similarităţi. Comparaţia nu trebuie să devină identitate. Noi simţim nevoia să spunem că lumea noastră decade. Dar aceasta, poate, e mai mult o impresie, fiindcă noi înşine îmbătrânim – viaţa merge tot înainte şi ne lasă în urmă. Ceea ce pe mine m-a impresionat la oamenii secolului VI, şi acesta e mai ales cazul, istoric documentabil, al lui Simplikios, este faptul că ei au reuşit, în mare măsură, să salveze o parte din cultura antică, trăind într-o epocă în care nu exista tipar şi în care noile ideologii priveau cu suspiciune moştenirea greacă. Altminteri, am fi avut azi mult mai puţin din ea. Ceea ce au salvat atunci aceşti oameni este enorm, pentru medievali, mai întâi, apoi pentru Renaştere şi, în fond, pentru lumea noastră de azi, căci fără acel patrimoniu, mintea modernă ar fi fost, probabil, alta. Fără ei, am fi ştiut foarte puţin despre presocratici – despre Parmenide, despre Heraclit, despre Empedocle – ca să dau numai un singur exemplu. Se pot da, desigur, multe altele.

— Da. Deşi sunt oameni care se întreabă, pe bună dreptate, dacă noi facem foarte bine salvând pe suport electronic. Fiindcă se pare că rezistă foarte puţin în timp aceste dispozitive. Unii spun chiar că salvarea pe hârtie, hârtie de calitate mai ales, s-a dovedit a fi mai sigură decât ceea ce avem azi ca suporturi pentru memorie. Asta, deşi cel mai sigur material a fost, de fapt, primul: tăbliţele pe argilă, arse. Ale sumerienilor şi asirienilor.

— Cum se face o „curăţire a cetăţii”? Apropo de ceea ce invocaţi şi dumneavoastră în Lanţul de aur...

— Ideea e că sunt momente când fie noi stăpâniri politice, fie noi generaţii sunt obsedate să o ia de la zero. Sigur că e o ficţiune: nimeni nu o ia de la zero cu adevărat. Dar există acest impuls distructiv, să îi spun radical-revoluţionar, că lumea trebuie să înceapă odată cu „oamenii noi” şi că trebuie să fie ras tot ce a fost; de multe ori în istorie am avut de-a face cu acest impuls care ia forme violente. Şi nu e vorba doar despre regimurile politice, ci şi despre gânditori care pretind că reîntemeiază totul de la zero. Astea sunt, după părerea mea, momente teribile. În primul rând, pentru că există o imensă nesinceritate în ele; de fapt, nu pleci de la zero, fiindcă preiei, nemărturisit, foarte mult. Duci cu tine multe urme din trecut. Şi în al doilea rând, vorbind despre istorie: istoria nu e numai o acumulare de fapte, de personaje, de ani. Istoria este o măreaţă experienţă omenească – or, dacă o negi, înseamnă că negi o mare parte din umanitate.

— Ce este un „corect creştin”? Folosiţi această formulă în Lanţul de aur...

— (zîmbeşte) Ei, asta e o chestiune cu o ancoră puternică în realitatea de azi. Fiindcă tot vorbeam noi mai înainte despre actualitatea temelor filozofice pe care le plimb prin romanele mele. Formula mea din roman se referă, direct, la ortodoxia (dar nu în sensul de azi, căci bisericile nu erau, atunci, separate) creştinismului – dar, sigur, e o parafrază la ideea de acum a corectitudinii politice. Pe atunci, cine se abătea de la normă, deviaţioniştii cum le-am spune azi, „ereticii”, cum li se spunea pe atunci, nu era deloc bine văzut.

— Aţi făcut o altă carte, de eseistică– Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii –, la care eu ţin în mod special. Unde e „fragila făptură” – cum îi spuneţi, a libertăţii – în romanele dumneavoastră, două la număr până acum?

— Aş spune direct: în cele două romane cred că „fragila făptură” e întruchipată de două femei. Sunt chiar făpturi, nu numai metafore. Sunt două femei care se bat pentru libertate, fiecare în felul ei. În Lanţul de aur este Simplikia, care este alter-ego-ul celebrului comentator Simplicius, iar dincolo, în primul meu roman, este Sara, soţia lui Şabbatai Ţevi.

— Ca orice scriitor, îmi face plăcere (am şi eu vanităţile mele), când un cititor îmi scrie pe Facebook că a citit ce scriu şi că i-a plăcut foarte mult. Sper să existe cât mai mulţi şi, într-un fel, un anume public care să conştientizeze problemele pe care eu le cred importante. Am enunţat în dialogul nostru câteva dintre ele; mai sunt şi altele, incluse în literatura pe care o fac. Altminteri, ce facem? Asistăm neputincioşi? Stăm şi ne uităm cum lumea se fragmentează şi se dezintegrează, şi nu facem nimic? Poate nu atât lumea, cât valorile în care credem se dezintegrează... Şi atunci? Sigur, există mijloace administrative, deşi ele nu sunt prea bine folosite la noi: Şcoleşte-i mai bine pe copii, fă manuale bune (dar nu de sport!), ş.a.m.d. Dar avem şi noi, cei care scriem, o responsabilitate. Şi sunt cât se poate de serios în raport cu această responsabilitate.

— N-am scris. Nu cred că voi scrie. De fapt, e mai nuanţat aici. N-am scris direct ceea ce se cheamă poezie, dar am tradus, foarte de curând, trei piese de Aristofan. Şi acolo am versificat foarte mult.

— Bun: e un prim pas. Aşa a fost şi cu Poveştile apocrife. Întâi proză scurtă, apoi roman. Două romane!

— (rîde) Nu ştiu dacă-i un prim pas, fiindcă nu cred că va mai urma un altul. Oricum, în compania lui Aristofan a fost chiar interesant...