Stefan George, poezie şi constrângere
de Andrei Zanca
Fiecare artist adevărat a fost copleşit de dorul de a se exprima într-un limbaj, de care mulţimea profană nu s-ar putea sluji, ori de a aşeza cuvintele astfel, încât doar iniţiatul să le poată recunoaşte menirea. Iată o mărturisire de credinţă elocventă a lui George, care îl va însoţi o viaţă întreagă. Născut în 1886 într-o familie de viticultori ai cărei descendenţi se trăgeau din Franţa, poetul a dus o viaţă relativ lipsită de griji datorită venitului constant al părinţilor. A putut astfel, după absolvirea gimnaziului de la Darmstadt, să întreprindă o serie de călătorii de studii în Elveţia, Londra, Paris, Italia, Spania. Decisivă pentru creaţia lui rămâne însă întâlnirea sa cu Stéphane Mallarmé şi grupul din jurul lui, care pentru bilingvul Stefan George a marcat o cotitură definitivă în creaţia sa. Prin numeroasele sale traduceri din limbile europene (George stăpânea bine cam unsprezece limbi europene) şi, mai târziu, prin opera sa extrem de sever construită, cu un tipar absolut individual şi o grafică proprie, el i-a redat limbii germane, bântuite în acea vreme de epigonism şi de rutină, demnitatea ei poetică ameninţată. Astfel, George a refăcut legătură cu literatura europeană, mai ales prin traducerile sale din Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, din Yeats ori din poetul olandez Verwey. Se configurează astfel lent un trio al vremii prin Hugo von Hoffmansthal, Rilke si Stefan George, trio care duce la o adevărată resurecţie, la o renaştere a cuvântului poetic, fapt care a influenţat epoca postsimbolistă a unor autori ca Hermlin, Erich Arendt şi mai târziu, în mod decisiv, Paul Celan. Contextul în care a activat George, grupul extrem de interesant şi dominat aproape dictatorial de acesta, ar merita o descriere separată, care însă ar depăşi limitele unei prezentări. Din el făceau parte intelectuali, filozofi, artişti de un mare rafinament al gândirii şi expresiei, în care Stfean George era pur şi simpul adulat (nevoia acestei adulaţii se anunţa încă din vremea şcolii şi a copilăriei poetului şi i-a servit ca un fel de scut împotriva zvonurilor mereu reluate ale homosexualităţii sale). Făceau parte din grup, printre alţii, Paul Gerardy, Karl Wolfskehl, însă şi viitorul profesor al lui Cioran, filozoful Ludwig Klages (prezentat de Richard Reschika într-o carte de eseuri transpusă în română de Andrei Zanca şi apărută la editura Grinta, din Cluj). Contactul lui George cu simboliştii francezi a fost deci decisiv pentru creaţia sa. I-a întânit la Paris pe Jean Moréas, Henri de Régnier, Francis Viele-Griffin, care se grupaseră în jurul lui Mallarmé. Transpunerea în germană a Florilor Răului de Baudelaire a influenţat covârşitor poetica, lexicul şi strategia compoziţională (extrem de controlată) a lui George. Frumuseţea formei trebuia să devină parte a unei atitudini faţă de viaţă. Cercul din jurul lui George, care îi purta de altfel numele, se îmbogăţeşte pe parcurs cu o seamă de profesori celebri ca Friedrich Gundolf ori Max Kommerell, care în anii douăzeci poartă mesianismul lui George în rândurile tineretului. Ei încearcă mai ales să impună acele poeme cu un caracter aproape liturgic, cu un ton absolut profetic, din care se desprinde însă o pseudo-sacrală adiere, texte care impun un cult estetic al conducătorului. Acestea au fost imediat preluate de naţional-socialişti, spre a-l considera împotriva voinţei lui George ca pe unul de-ai lor. Însă George refuză şi le scapă, iese treptat din contextul incipient educativ al poemelor sale, rămânând, graţie unei imaginaţii de excepţie, viu, aşadar ancorat în istorie. Mortificării simboliste el îi infuzează viaţă, vitalitate şi, astfel, o anume perenitate (rămânând paradoxal în perimetrul acestui curent prin concizia şi eliminarea oricărui balast textual). Versurile sale degajă, prin înlănţuirea originală a cuvintelor, o plasticitate aproape corporală şi un sunet plin, vibrant. Simplitatea cânturilor sale suferă astfel o transfigurare lingvistică, în sensul că tinde să devină o celebrare a cuvântului, prin care el instituie o realitate poetică proprie. Scrierea sa, extrem de stilizată, subliniază necesitatea concentrării lexicale absolute, a eliminării oricărui surplus, a ridicării cuvântului la rangul său originar, ca spre a-l feri de abuzul cotidianizării, impunând astfel un ton absolut genuin, inconfundabil. Prin renunţarea, în unele cazuri şi la articole, prepoziţii, conjuncţii, ba chiar şi la verb, se obţin alăturări dure, prin care se prefigurează un stil nominal, însă şi o metrică de excepţie a versului şi a strofei. Arhaismele, cuvintele uitate, neutilizate în contextul acelor ani, exotismele, formele foarte scurte, toate acestea întăresc şi mai mult impresia de straniu, de raritate. Poeziile, textele lui George, începând cu cele aflate strict în perimetrul simbolismului, nu sunt însă poezii ale unei trăiri imediate, şi nici cânturi în sensul general al cuvântului. Ele configurează simboluri ale unei stări lăuntrice, care se răsfrâng textual ca peisaj, persoană ori tablou. Un limbaj ales, pentru un om care se ţinea să fie un ales. Treptat, în timp, apare însă conflictul decisiv dintre idealul artistic (clar influenţat de Mallarmé, via Edgar Allan Poe) şi posibilitatea, necesitatea stringentă a realizării acestuia într-o viaţă şi o istorie ce-şi impun tot mai decis prezenţa, oricât s-ar izola poetul în cercul lui, oricâtă însingurare şi-ar impune spre a-şi realiza dezideratul parnasian (Cézanne spune de altfel şi el, undeva: să facem din impresionism o artă a muzeelor, lucru care subliniază tendinţa spre perenitate, ca un pandant la un soi de philosophia perennis...). Astfel, unei realităţi configurate prin estetism i se opune tot mai mult o realitate lăuntrică răsfrântă (însă tot în texte aspru controlate lingvistic). Multe din ele devin o formă de lirică autoreflexivă.Tocmai datorită intruziunii realităţii din jur, a jugului istoric în zonele adânci, lăuntrice, se obţine acest efect paradoxal al unei frământări domolite şi geometrizate prin text. Pornind incipient de la conceptul lui Baudelaire, al lui lart pour lart, traversând mai apoi perioada de profet pesimist şi liturgic, George se transformă treptat într-un acuzator estetic, care încearcă să lupte deschis împotriva unei vremi a nivelării rutinei şi superficialităţii. Poetul nu a participat la euforia generală a primului război; dimpotrivă, el a prezis, a profetizat decăderea ţării sale. După primul război el devine în mod straniu idolul unui tineret idealist (tinerii atât de coloratură sionistă, cât şi antisemită, însă şi naţionalistă şi republicană îl aclamă, formând un cerc care îl va cuprinde şi pe Claus, conte de Stauffenberg, cel care mai târziu va întreprinde atentatul împotriva lui Hitler). În mijlocul unei civilizaţii putrede şi brutale el a anunţat, a reprezentat o demnitate uman-artistică, spunea despre el Klaus Mann. În opera sa târzie, Noua Împărăţie (1928), George prefigurează o nouă reformă socială pe baza unei aristocraţii spiritual-sufleteşti, prin care naţional-socialiştii au crezut că îl pot utiliza pentru scopurile lor. Însă George se împotriveşte făţiş, pretextând că realizarea dezideratului său viza un nivel spiritual şi nu unul politic, totalitar. Celebră rămâne în acest sens scrisoarea pe care i-a scris-o mareşalului Goebbels şi care ar merita un comentariu separat şi detaliat. Poetul s-a retras în Elveţia, unde s-a stins puţin după împlinirea vârstei de 65 de ani. Impunând simbolismul francez în contextul literaturii germane, George a impus în acelaşi timp forma limpezită a unui limbaj decantat de orice balast; astfel, el a făcut posibilă apariţia unui modernism poetic prin care s-a înlesnit drumul unor poeţi ca Heym, Trakl şi, de ce nu, Gottfried Benn. Poezia genuină, cea care dă impresia eliminării timpului din text, se arcuieşte, se înclină ca o trestie, curge ocolind curente literare, dogme, şcoli, spre a-şi păstra spontaneitatea, simplitatea şi prospeţimea. Validarea ei în timp nu este astfel rezultatul intenţionalităţii unui construct, al unei geometrizări, al erijării voite de esenţe. Acestea din urmă sunt, dimpotrivă, rezultatul unei maxime spontaneităţi, apar ca de la sine, sub imperiul epurat parcă al unui dictat, lucru ce implică prin sine simplitatea exprimării. În asta constă şi frământarea (şi tragismul) lui Stefan George. Poet de mare talent şi forţă, el a încercat mereu să-şi domolească prin construct intelectual, şi nu prin decantare spirituală, opera. În măsura în care opera sa este tributară simbolismului, in spe lui Mallarmé, dobândind trăsături evident parnasiene, ea îşi anemiază în aceeaşi măsura combustia fertilă devenind astfel exemplară pentru această sfâşiere între mortificarea prin construct şi viu, între turnul de fildeş şi istorie. Acest zbucium abia bănuit dobândeşte în timp trăsături tragice. În selecţia operată din poezia lui Stefan George, Miron Kiropol face o transpunere congenială, aşa cum a dovedit-o, de altfel, şi în cazul lui Keats ori al sonetelor lui Shakespeare, bunăoară, spre a aminti doar pe doi mari poeţi englezi traduşi de el. În cazul lui George, travaliul de transpunere a necesitat, desigur, un efort remarcabil, încoronat însă de certitudinea că limba română l-a primit deplin între faldurile ei largi şi pe acest poet german, care a influenţat prin consecvenţă, însă şi prin tragismul poziţiei sale elitiste, o serie de mari poeţi care i-au urmat.
|
|