Cum nu sunt adepta lecturilor la modă sau a lecturilor ultimelor noutăţi, iată că s-a scurs ceva vreme de când a apărut romanul lui Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune, citit, de curând, cu mult nesaţ. Este cel de-al doilea roman aparţinând scriitorului pe care îl citesc, cunoscându-l până acum ca poet şi realizator de emisiuni radiofonice. Citind din pasiune, îmi cad în mână tot felul de cărţi: unele scrise bine, dar fără cine ştie ce subiecte, altele, scrise stângaci, care caută să înfăţişeze lucruri interesante sau experienţe personale inedite, altele (puţine în toată puzderia editorială românească postdecembristă) scrise bine şi cu subiecte atrăgătoare. Înscrisă în această din urmă categorie, cea mai recentă carte de proză a scriitorului mai sus amintit m-a uimit mai ales prin francheţea naraţiunii. Scris cu multă luciditate, de către o persoană care şi-a pierdut în totalitate vederea la 11 ani, romanul autobiografic al lui Radu Sergiu Ruba nu surprinde prin patetism, ci prin acea emoţie relevată discret, cu toată bunăcuviinţa posibilă. Surprinzător prin curajul mărturisirii, nu prin lamentaţii ce ar putea compromite verticalitatea umană în faţa destinului, naratorul oferă cititorilor săi, fideli sau mai puţin fideli, un adevărat tur de forţă prin meandrele propriului destin îngemănat cu cel al istoriei. Născut la Ardud, dar crescut la Răteşti, judeţul Satu Mare, îşi dezvăluie identitatea chiar din primele pagini ale cărţii, cu o dezinvoltură cuceritoare, forţa evocatoare captând rapid cititorul: „Locuiam în partea de jos, cea veche, şvăbească, a satului cu case mari, lipite cu faţadele de trotuar...”, mărturiseşte, lapidar, parcă pentru a face loc explicaţiilor ulterioare ce-i definesc pe deplin locul în comunitatea în care a copilărit: „Îmi plăceau mai mult casele românilor, din partea de sus a satului, în Cerhat, toate albe, iar unele încinse cu un brâu albastru atât de deschis că, dacă n-ai fi simţit în culoare huma tencuielii, s-ar fi uitat la tine ochiul cerului. Toate stăteau departe de drum, ocrotite de pomi... Nu auzeai aici vorbindu-se ungureşte ori şvăbeşte, oamenii nu se salutau cu «servus» ci cu «Lăudat să fie Isus»”. Lunecarea emoţionantă pe firul amintirilor, de la începutul romanului, ar putea fi înşelătoare, întru definirea scriitorului care nu lasă să se întrevadă prea mult sentimentalismele, intervenind imediat cu şarje ironice, bine amestecate în ansamblul naraţiunii. Echilibrat şi raţional, fiul primarului din Răteşti vorbeşte cu aceeaşi dezinvoltură, cu umor şi o ironie nedisimulată despre străbunica ce a avut curajul să plece în America, dar şi despre zidirea monumentului înălţat în memoria „eroismului” Armatei Roşii, la Homorod. Nepierzându-se în efuziuni inutile şi obositoare, prozatorul narează totul într-un ritm accelerat, lăsând rareori să se întrevadă emoţia trăirilor omului cu nevoi speciale, tulburătoarele, dar puţinele episoade referitoare la acest aspect punând cititorul pe gânduri. „Ne luase mama, în vara aceea a lui 1965, pe mine şi pe sora mea, Lia, şi ne dusese la Eforie Sud. Aici mi-a incendiat retina şi mi s-a cristalizat pentru totdeauna în memorie cel din urmă rest de lume...”, îşi aminteşte momentul orbirii totale, relatat nu ca o lamentaţie penibilă, ci cu curajul asumării unei realităţi ce trebuie conştientizată. Asumarea propriului destin şi acceptarea felului în care eşti receptat de o comunitate plină de prejudecaţi, desigur că implică o anume inteligenţă şi credinţă, calităţi pe care Radu Sergiu Ruba pare să le aibă din belşug căci, de mai bine de 50 de ani, e capabil a privi lumea prin ochiul interior şi a-şi transforma lacrima în cerneală. Moştenind, probabil de la mama sa, „un simţ agresiv al realităţii”, naratorul punctează totul parcă în secvenţe fotografice, nelăsând loc interpretărilor inutile, în întreg volumul regăsindu-se doar elementele biografice, geografice şi istorice strict necesare în a dezvălui saga unei familii şi povestea propriei vieţi. Stăpânind o tehnică a naraţiunii bine echilibrată, cartea demonstrează capacitatea de a aduna informaţii din multe domenii care, puse cap la cap cu migala unui artizan, fac din acest roman o adevărată bijuterie narativă.