Adrian Alui Gheorghe debutează cu volumul de poezie Ceremonii insidioase (Editura Junimea, 1985), pătrunde în spaţiul prozei, teatrului, fără să renunţe la versuri, iar în 2016, la Cartea Românească, publică romanul Luna Zadar, structurat în trei părţi.

Tema romanului o constituie căutarea identităţii, ezitantă, dar continuă, a protagonistului. Tânărul Albert, care şi-a cunoscut doar mama, într-o manieră superficială, îşi doreşte să descopere cine a fost cu adevărat persoana care i-a dat viaţă, dar este stăpânit de teamă şi incertitudine: „Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, azi. Poate că nu ar fi trebuit să vin niciodată aici. Poate că nu ar fi trebuit să vin niciodată nicăieri“. Personajul principal va găsi informaţii importante despre propria-i mamă în Arhivele Securităţii, „groapa de gunoi a istoriei recente“. Albertina Radiţki fusese informator în perioada comunistă. Scrisorile mamei, puse la dispoziţie de doamna Titieni, îi oferă lui Albert informaţii referitoare la tatăl său, Olaf Svensson, un cetăţean norvegian stabilit în Suedia.

Dincolo de dorinţa descoperirii propriei identităţi, tânărul vrea să îşi creeze o viaţă nouă în Italia, deşi fiul Albertinei se conturează pe parcursul romanului ca un ins fără aspiraţii şi înconjurat de prieteni ce nu pot înţelege fericirea. Călătoria spre Italia se va opri la Belgrad, Albert şi prietenul său, Şobi, fiind jefuiţi. Oraşul îi va găzdui într-un moment de criză, în timpul unor bombardamente fără „expeditori“ şi „destinatari“ clari. Viaţa personajului central va fi pusă în pericol de un atac armat, dar el va supravieţui miraculos, ajutat de către Aiana. Astfel, ea devine îngerul păzitor al lui Albert: „Sunt îngerul tău păzitor. Îţi aminteşti când erai copil şi spuneai înger, îngeraşul meu? Să ştii că mie mi te adresai, am aici într-un carneţel situaţia exactă, de câte ori m-ai apelat. Asta te-a salvat“. După minunea supravieţuirii, tânărul decide să meargă în Suedia pentru a-şi cunoaşte tatăl, dar întâlnirea cu Olaf Svensson va fi precedată de ezitare şi teamă, cuvintele din debutul romanului reluându-se: „Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, azi. Poate că nu ar fi trebuit să vin niciodată aici. Poate că nu ar fi trebuit să vin niciodată nicăieri“.Finalul propune o întâlnire incertă între tată şi fiu, care nu scoate la lumină nici măcar nişte urme de sentimente.

Tot ceea ce descoperă şi trăieşte Albert pare zadarnic. El este fiul unor persoane pe care nu le cunoaşte în profunzime. Încercarea de a-şi cunoaşte părinţii este o încercare de autocunoaştere şi autodefinire. Totuşi, autocunoaşterea şi autodefinirea nu se finalizează pe parcursul romanului, Albert neavând nici un fel de năzuinţe: „În anul 1998, fix pe 1 ianuarie, am descoperit ce voiam să ajung în viaţă: NIMIC. La 19 ani este, de altfel, cea mai bună opţiune. O susţin şi acum“. Altfel spus, personajul are şi o notă pesimistă, chiar nihilistă, intensificată şi de prietenii săi care nu transformă fericirea într-un ideal al vieţii. Albert pare că îşi trăieşte destinul într-o lună – Luna Zadar. Acesta este un solitar, ca o a 13-a lună a anului, toţi cei din jurul său fiind evocaţi dintr-o lume a amintirilor. Citindu-l pe Kafka, tânărul se confundă cu universul Metamorfozei, se simte desprins de întregul univers, iar contactul său cu viaţa se află în proximitatea inexistenţei: „Citeam pe atunci Kafka şi visam dimineaţa în care să mă trezesc că apele nopţii m-au transformat într-un imens gândac. Eram un gândac răsturnat pe spate pe un disc care se roteşte la infinit, iar eu nu resimţeam decât golul fiinţei care nu trăia, ci se intersecta întâmplător cu viaţa“. Solitudinea tânărului este generată şi de opoziţia dintre prezent şi trecut, aspect firesc, dar care se creionează diferit în acest volum. Tot ceea ce înseamnă prezent se opreşte la Albert, iar trecutului îi revin celelalte personaje.

Zădărnicia lunii este regăsită, indiferent de graniţele teritoriale şi temporale, şi în versurile unui cântec ce devine motiv recurent al romanului. Versurile înfăţişează imposibilitatea fericirii atât în plan uman, cât şi astral: „Ah, fericire, am dat de gustul tău/ pe limbă eşti dulce, pe cerul gurii amară,/ luna zadar a urcat pe cer/ dar noaptea întârzie să apară...“.