Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Conceptul modern de poezie. De la Romantism la avangardă, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu sau A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii sunt o parte dintre cărţile care l-au făcut cunoscut pe criticul, teoreticianul şi istoricul literar Matei Călinescu. Profesor emerit la Indiana University din Bloomington, Matei Călinescu îşi completează creaţia cu versuri şi pagini de jurnal. Editura Humanitas, în anul 2016, propune publicului seria de autor Matei Călinescu, printre volumele editate numărându-se şi caietele-jurnal.

Matei Călinescu îşi aşază gânduri şi amintiri în paginile unui jurnal, ridicându-se din interior momente semnificative ale vieţii sale. Având un titlu sugestiv, Spre România (2000-2002). Jurnal inedit, cartea se constituie ca o călătorie cu destinaţia România, dar cu diferite escale, cea mai îndelungată fiind în Grecia. Volumul debutează chiar cu fotografia autorului realizată la Atena, pe strada Bucureştiului, în anul 2000. Atena şi Ierusalimul sunt „cele două oraşe esenţiale” pentru autor. Deşi jurnalul se deschide cu o călătorie pe teritorii elene, acelaşi debut evidenţiază modul în care acesta percepea călătoriile în comunism. Imposibilitatea trebuia transformată în normalitate, pentru a nu provoca suferinţă: „În tinereţe, din absurda necesitate de a nu putea călători făcusem o virtute filozofică şi dezvoltasem o argumentaţie autopersuasivă contra călătoriilor“. Grecia turistică, unde kitsch-ul este inconturnabil, reaprinde scânteia reflecţiei asupra acestui fenomen: „Nu mi-aş fi închipuit că această călătorie în Grecia îmi va da prilejul să reiau meditaţiile mele despre kitsch“. Chiar dacă înţelegerea kitsch-ului îşi găseşte rezolvarea în Cinci feţe ale modernităţii, cunoaşterea Greciei generează vechi întrebări ce aşteaptă noi răspunsuri: „Ce este kitsch-ul, mă întreb din nou? Este el altceva decât arta – sau chiar negaţia artei, cum cred unii purişti ai esteticului? Sau linia care le separă e fluidă, incertă, cu tot felul de meandre, cu întreruperi care permit întrepătrunderile?“. Ineditul jurnalului are ca sursă însăşi cheia prin care trebuie parcurs, o cheie epistemologică, ochii ce lecturează cartea trebuie să fie erudiţi. Jurnalul este un punct convergent al literaturii, filosofiei, picturii, sculpturii etc. Balzac, Nabokov, Blake, Pascal, Odd Nerdrum, Brâncuşi, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Cioran, Eliade, Mircea Ivănescu sunt doar câteva personalităţi ce se intersectează în călătoria „spre România“.

Imaginea României este recurentă, fiecare pas pare că trezeşte amintirea ţării natale a lui Matei Călinescu – „patria ca terra incognita”. Ajuns pe teritoriul românesc şi susţinând cursuri la Cluj, autorul va cunoaşte şi realitatea tristă din societate. Dificultăţile prin care trece familia femeii de serviciu de la hotelul universităţii schiţează tabloul real şi cumplit al României. Fiicele Mariei îşi doresc să urmeze cursurile unei instituţii de învăţământ superior, dar condiţia materială precară nu le permite realizarea acestui vis. Nenumăratele neajunsuri o determină pe femeie să regrete trecutul ceauşist, iar pe fiii ei să găsească în emigrare o soluţie pentru un viitor mai bun. Totuşi, tocmai rana adâncă lăsată de comunism pe trupul României demantelează orice aspiraţie a tinerilor: „Cât de greu, de insuportabil trebuie să fie, mai ales pentru un tânăr, să trăiască într-un loc ocolit de viitor. Viitorul s-a retras de aici, nelăsând în urmă decât detritus, ca în albia unui râu care a secat. E moştenirea fizică şi morală a comunismului: mai rea decât orice catastrofă naturală, mai rea decât orice război pierdut”, după cum afirmă autorul. Regăsirea României aduce cu sine conturarea anumitor aspecte specifice. De pildă, puterea, dorinţa dominantă a românului, reliefează caracterul românesc: „X. are o slăbiciune pentru putere. X. are o foarte mare slăbiciune pentru putere, chiar şi imaginară, şi această slăbiciune e singura lui putere. O posibilă definiţie a caracterului românesc?“. Românul îşi poate trage seva şi dintr-o putere ireală. Altfel spus, puterea devine un fetiş al românului.

Gingăşia cuvântului, farmecul sensului abscons sunt elemente ce lipsesc în România. Frumosul natural şi liniştit nu şi-a găsit locul într-o ţară urmărită încă de fantoma comunismului: „A scrie în şoaptă. Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte scriu în şoaptă“.

Autorul nu eludează nici cauza părăsirii României – atrocităţile comunismului. „Supravieţuirea“ se putea realiza doar prin colaborarea cu Securitatea, existând informatori chiar şi din mediul academic. Deşi numeroase personalităţi ale vremii s-au vândut, Matei Călinescu nu a cedat constrângerilor morale. El îşi aminteşte cum oamenii regimului trecut au încercat să-l convertească la comunism, dar perseverenţa totalitaristă s-a dovedit mult mai fragilă (termen ce nu pare că rezonează cu acest regim politic, în mod firesc) decât etica eruditului: „Când l-am refuzat pe ultimul dintre cei nu mai ştiu câţi reprezentanţi ai Instituţiei Malefice care încerca să mă recruteze în 1972, spunându-i că sunt foarte ocupat, că sunt scriitor şi universitar, că lucrez la o nouă carte (după cele opt sau nouă deja publicate), el s-a uitat la mine cu un dispreţ ascuns într-o falsă milă: «Oameni mult mai importanţi ca dumneavoastră, mult mai ocupaţi, academicieni, directori în institute de cercetare, profesori plini nu ne-au refuzat, şi dumneavoastră...» E de altfel şi motivul principal care m-a făcut să părăsesc România, cum am mai spus-o”. Se observă cu uşurinţă inexistenţa oricărei fărâme de respect pentru elite. Dacă listele nominale ale simpatizanţilor Securităţii erau eclectice, statutul socio-profesional fiind insignifiant, diferenţa dintre bine şi rău era stabilită de statutul moral, ca în cazul lui Matei Călinescu. Intelectualii care acceptau să se supună regimului obţineau şi anumite privilegii, cel mai important fiind un paşaport, dar această formă de libertate era doar o iluzie, libertatea şi comunismul fiind disjuncte: „Cu alte cuvinte, comuniştii au preferat incinerării prostituarea duşmanului de clasă, mai întâi, şi curând după aceea a întregii societăţi (...)“. Revenind în prezent, traumele comunismului sunt departe de a se vindeca, dar atitudinea anticomunistă a studenţilor lui Călinescu poate fi considerată un semn taumaturgic.

Deşi autorul vizitează locurile reprezentative ale propriului trecut, prezentul a modificat spaţiul amintirilor. Libertatea a transformat totul în jurul lui, ea fiind şi factorul ce intervine decisiv în interiorul trăirilor sale, în sentimentul apartenenţei şi identităţii: „În realitate nu mă simt nicăieri acasă. Să fie oare aceasta esenţa libertăţii?“.

Jurnalul compune imaginea apusă şi actuală a României, o ţară în care „normalitatea este utopică”, o ţară a iluziilor, modelată astfel de fenomenul politic. Parcurgând un circuit de reinserţie, autorul creează un tablou realist al patriei natale. Cartea lui Matei Călinescu este o călătorie epistemologică ce destramă inefabilul, spre relevarea adevărului din România – „terra incognita“.