Critic şi istoric literar, Liviu Maliţa a debutat editorial în volumul colectiv Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991). Continuând să scrie, se va distinge entuziasmul pentru relevarea realităţii cenzurii comuniste. Aceasta va fi o temă predilectă a activităţii sale literare, aspect probat prin Ceauşescu, critic literar (2007) sau Literatura eretică (2016).

În anul 2016 a publicat şi volumul Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor. Cartea lui Liviu Maliţa se constituie ca un document ce dovedeşte existenţa cenzurii comuniste în spaţiul românesc, prin mărturiile celor implicaţi direct, dar şi prin acte oficiale, prin cercetarea arhivelor. Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor detaliază fenomenul cenzurii din România comunistă, atât în cadrul instituţionalizat (1949-1977), cât şi în cel neinstituţionalizat, fiindcă anul 1977 avea să fie ultimul an al cenzurii instituţionalizate (doar la nivel oficial, fireşte). Autoritatea centrală a cenzurii era Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, din 1975 transformată în Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. Autorul oferă şi informaţii cu privire la structura organizatorică a CPT. Cenzura era cea care dicta soarta unei cărţi, a unei piese de teatru, a unei reviste, a tot ceea ce se întâmpla în radio sau în televiziune. Altfel spus, cenzura controla potenţiala influenţă „negativă“ asupra populaţiei României comuniste, influenţă ce putea deschide mintea românilor. De pildă, ea decidea destinul unei cărţi. Putea fi numit „fericit“ autorul care reuşea să îşi publice lucrarea, chiar dacă îi fuseseră interzise pagini întregi, mulţumindu-se cu puţinul rămas. Orice încercare de ieşire din şablonul comunist putea anula tot ceea ce fusese scris, publicarea fiind imposibilă.

Totuşi, cenzura era conştientă de cei care i se opuneau, spre exemplu, Uniunea Scriitorilor sau revistele „disidente“: „Activiştii de partid se plâng, bunăoară, că Uniunea Scriitorilor premiază îndeobşte ceea ce CSCA agreează mai puţin, iar când nu premiază Uniunea o fac revistele «disidente»“. Deşi comunismul încerca să reducă elita la tăcere, reprezentând o ameninţare pentru sistemul limitat, aceasta avea în continuare un cuvânt însemnat în societate: „Rolul uniunilor de creaţie în susţinerea creatorilor în confruntarea lor cu politicul abuziv şi acaparator şi în supravieţuirea esteticului nu este de neglijat“.

Dincolo de Instituţia cenzurii, volumul nu eludează nici rolul cenzorilor, cei ce executau ordinele de partid. Cenzorul este prezentat de la stadiul de învăţăcel şi până la desăvârşirea sa. Condiţia obligatorie pe care trebuia să o îndeplinească orice viitor cenzor era credinţa în partidul suprem: „Fidelitatea indubitabilă faţă de partid era condiţia primordială“. „Fidelitatea“ nu ţinea seama de nivelul cognitiv al celor ce doreau să devină cenzori, să-şi slujească partidul, deoarece pentru recrutare, de la nişte simpli cenzori doar alfabetizaţi, s-a trecut la absolvenţi de liceu, studenţi, cunoscători de limbi străine, licenţiaţi.

Totodată, sunt surprinse şi aspecte legate de relaţiile dintre cenzori, unii criticându-i pe ceilalţi, fiindcă invidia era omniprezentă. Nici activitatea, nici mediul nu erau pe placul tuturor cenzorilor, mulţi rezistând cu greu în acel sistem. Liviu Maliţa schiţează chiar un portret al cenzorului de neclintit: „Cel mai probabil, dintre toţi, au rezistat ignoranţii, docilii, carieriştii şi cinicii“. Cu alte cuvinte, structura interioară a lor trebuia să rezoneze cu tot ceea ce se întâmpla în jur, totul trebuia să fie şi să rămână rece. Volumul nu evită nici încălcarea rigorilor cenzurii, existând şi texte care primeau undă verde, deşi nu se înscriau fidel în regulamentul impus de partid. Acest punct surprins de autor în cartea sa nu poate decât să reconfirme faptul că utopia rămâne tot utopie, indiferent de modul în care vrea să se impună.

Dincolo de ceea ce propunea un sistem politic utopic, realizările totale, aşa cum erau proiectate în interiorul partidului, nu puteau să prindă un contur clar. Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor oferă cititorilor şi o etapizare a cenzurii, fiindcă rigoarea se putea impune tot cu rigoare. De aceea, Documentarea, Lectura, Referatul cenzorului, Supracontrolul, Referatele externe, Decizia conduceau la desăvârşirea cenzurii.

Autorul compune astfel un raport real şi strict al cenzurii şi al cenzorilor, utilizând numeroase mărturii ale celor implicaţi în proces, ale celor cenzuraţi, prezentând situaţia pe care a analizat-o în arhive. Aşadar, Liviu Maliţa consolidează cu argumente oficiale adevărul despre cenzura din România, o cenzură ce avea ca scop precis propaganda, reducerea poporului la tăcere şi îmbătarea cu utopie comunistă. Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor este un document obiectiv ce aduce în atenţie realitatea unei epoci în care libertatea, adevărul şi cultura au fost întemniţate.