Poet, prozator şi eseist, Ion Munteanu debutează în anul 1984 cu versuri, iar din 1986 publică şi proză. Romanul O mie şi una de femei. Amintirile unui hedonist (2017) este cea mai recentă creaţie literară a sa.

Cartea are în centru destinul unui muzician român ajuns la senectute. Pornind de la minunata călătorie prin viaţă, cu escale pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii, muzicianul şcolit la Conservatorul din Bucureşti îşi derulează epopeea într-un azil de bătrâni din Franţa, Pension. Titlul romanului este foarte sugestiv, protagonistul având o mulţime de relaţii: patru căsătorii oficiale şi multe altele neoficiale. Fiecare întâmplare pe care a trăit-o este însoţită de o figură feminină ce şi-a pus o amprentă infimă pe amintirile sale. Totuşi, doar câteva femei par că au reprezentat mai mult pentru hedonist. România, Italia, Spania, Germania, Franţa, Turcia, Israel sunt câteva coordonate spaţiale generale în care s-a desfăşurat viaţa protagonistului.

Hotărât să evadeze din România comunistă, muzicianul îşi va petrece existenţa ca un călător continuu, iar ultimele clipe le va trăi într-un loc ce nu rezonează deloc cu viaţa boemă a unui celebru artist. Biografia sa începe să fie pusă în pagină de către un scriitor care va afla subtil evenimentele marcante. Naratorul poveştii muzicianului este chiar scriitorul cărţii dedicate lui. Acesta nu se rezumă doar la destăinuirile bătrânului, ci joacă şi rolul unui detectiv, fiindcă discută cu personalul medical de la azil, dar şi cu persoane internate în acel centru. Pensionul este un loc comun al celor ce avuseseră un trecut „glorios“. De pildă, tot aici se află şi fosta Miss Franţa, femeie despre care se credea eronat că îşi petrecea nopţile alături de muzician. Astfel, în plan secund sunt înfăţişate şi alte poveşti de viaţă cu secrete şi tristeţi, poveşti ai căror eroi au un punct convergent cu bătrânul artist.

Biografia reliefează un amănunt esenţial – lipsa de sentimente a bătrânului. Deşi a interacţionat cu numeroşi oameni, a trecut prin clipe fericite sau tragice, a fost însoţit totdeauna de prezenţe feminine, bărbatul pare dezumanizat, nu cunoaşte frumuseţea sentimentelor, nu cunoaşte iubirea. Artistul, omul menit să bucure suflete, să trezească emoţii, este ca un trup fără trăiri, nu dezvoltă sentimente puternice nici pentru femeile din viaţa lui, nici pentru copii, nici pentru prieteni. Incapacitatea de a simţi este şi argumentul pe care îl aduce fosta Miss Franţa în momentul negării relaţiei cu acesta. Dacă un om poate învăţa orice, nu poate învăţa să aibă sentimente. Aşadar, celebritatea este insignifiantă în faţa trăirilor interioare: „Muzicianul, căruia în ţara dumneavoastră, pe vremea când era adolescent, i se spunea Paganini sau micul Beethoven, nu-mi mai amintesc bine acum, are o mare infirmitate, şi nu mă refer la accidentul lui vascular, care l-a lăsat cu gura într-o parte şi cu un ochi căzut, cu un picior mai scurt şi cu o mână aproape ţeapănă. Mă refer la infirmitatea lui sufletească. Din tot ce-mi povesteşte, dorind să mă impresioneze, îmi dau seama cât este de atins de boală... El este Beethoven cel strâmb, infirm pe interior, sărac şi fără carismă, în ciuda tuturor succeselor obţinute, a marilor lui realizări muzicale. Cum ar putea să mă intereseze un asemenea om, într-atât încât să-l urmez noaptea în camera lui, fie şi o singură dată?“. Femeia creionează limpede şi onest portretul bătrânului. Ea se pune, oarecum, în opoziţie cu acesta, neputând să se afle vreodată în preajma unui om care nu are capacitatea de a simţi profund.

O mie şi una de femei prezintă istorii de viaţă cu minuţiozitate. Romanul lui Ion Munteanu are un aer balzacian, muzicianul aminteşte oarecum de Moş Goriot. Singurătatea îl însoţeşte pe hedonist, dar şi pe eroul lui Balzac. Diferenţele dintre cele două personaje sunt numeroase, însă cea mai însemnată este conştientizarea sentimentelor. Dacă Moş Goriot realizează că sufletul trebuie să primeze în viaţă, bătrânul artist nu are nici măcar un moment de introspecţie care să sugereze conştientizarea lipsei trăirilor şi regretul. Şi autorul român creează o tipologie umană şi un paradox – artistul fără emoţii. Aşa cum O mie şi una de nopţi pare o sursă inepuizabilă de poveşti, aşa este şi O mie şi una de femei, titlul nefiind întâmplător. Trecerile de la o poveste la cealaltă sunt foarte fine, fiind învăluite în tehnica detaliului, ce oferă romanului un mister captivant. Cartea este o definiţie fidelă a hedonistului, dar şi o lecţie de viaţă – omul are aceeaşi condiţie, indiferent de ceea ce reuşeşte să realizeze în existenţa sa.