Ioan Barb, avocat hunedorean, îşi descoperă pasiunea pentru creaţia literară şi debutează în anul 1998 cu volumul de poeme Tăcerea ca o flacără. Cele două vocaţii ale sale se însoţesc armonios, publicând până în prezent zece volume de poezie şi proză.

Cea mai recentă carte a autorului este volumul de poezie Imnul frumoasei Olivetti. Prin versul liber şi absenţa rigorilor semnelor de punctuaţie ni se propun evenimente din istoria omenirii şi a României, aspecte ale cotidianului, stări interioare, condiţia efemeră a omului. Poemul Imnul frumoasei Olivetti, titlu omonim cu cel al volumului, se constituie ca o artă poetică. Poezia pare o confesiune despre clipele din trecutul creator al poetului. Aşteptarea, efortul, alcoolul erau câteva elemente necesare pentru noile poezii: „poate nici nu am fost noi/ ci doar câteva zile vechi făcând planton/ lângă maşina de scris olivetti/ conspiram împreună/ opt ore pe zi fără pauză de masă/ rătăciţi prin aerul rarefiat/ contemplând cele mai lungi poeme/ dizolvate în paharul cu votcă/ silabele întrupându-se/ sub timpul umbrit de filigran/ lumina lui mată alintând/ ideile sub fardul literelor de plumb (...)”. Volumul prezintă trecutul şi prezentul ca două mulţimi disjuncte, aspect surprins la nivelul anumitor activităţi de ieri şi de azi. De pildă, maşina de scris care făcea realizabil visul creator devine în prezent doar o amintire, computerul şi reţelele de socializare deţinând supremaţia acum, aşa cum se reflectă în moment: „postez un poem pe o reţea de socializare”. Amintirea este un motiv recurent în poemele volumului. Trăirile interioare, creaţia, situaţii prezente, toate apar dintr-o umbră a trecutului. Poemele includ realitatea, prin teme, şi ficţiunea, prin formă, prin figuri de stil.

Metafora este cea care înfrumuseţează poezia morţii, a melancoliei, a creaţiei, a iubirii, iar lipsa punctuaţiei oferă cititorului libertate interpretativă. Libertatea este şi ea o temă a uneia dintre poezii. Comanda la purtător creionează portretul unei persoane care urăşte regulile fireşti ale vieţii. Poetul a încercat să se strecoare printre normele existenţei monotone întreaga viaţă: „toată viaţa/ am evitat/ străzile/ cu sens unic/ poemele lungi/ rugăciunea de seară/ lectura în tramvai/ aşteptarea la dentist/ mersul cu bicicleta/ masa la cantina restaurant/ opritul pe roşu la semafor/ centura de siguranţă la volan/ vesta de salvare pe marea uitare”. Termenii unei enumeraţii sunt cei ce alcătuiesc poezia, dar şi imaginea poetului – un om ce se simte inconfortabil în corsetul rutinelor. Ceea ce atrage atenţia în acest poem este eludarea „vestei de salvare pe marea uitare”. El vrea să se afunde în uitare, chiar dacă amintirea este un motiv predominant al volumului autorului hunedorean. Aşadar, parcurgând poemele, ajungem la un paradox: chiar dacă amintirea este aproape omniprezentă, uitarea este o dorinţă de-a lungul întregii vieţi. Condiţia efemeră a fiinţei umane este expusă şi acceptată fără regret. Când voi pleca este ca o lecţie despre destinul uman, despre pătrunderea omului în viaţă împotriva voinţei lui. Oamenii nu sunt prietenoşi, sunt conduşi de aroganţă şi neliniştiţi de tot soiul de idei: „nu ştiam că oamenii sunt reci/ mai reci chiar decât copcile din gheţuri/ îi accepţi cu gândurile lor megalomanice/ atârnând în sloiuri/ de streşinile coborâte în ei/ într-o lume sufocată de insomnii”. Existenţa umană este centrul multor poeme din volum, dar esenţa acesteia poate fi redusă la sintagma „strada numită niciunde”, din poezia Strada cu niciunde, individul fiind supus nimicniciei.

Poemele lui Ioan Barb sunt un melanj omogen al prezentului cu trecutul, al vieţii cu moartea, al realului cu fabulosul. Mineriada, războiul din Afganistan, reţelele de socializare, figurile biblice şi literare sunt doar câţiva indici ai realităţii din carte. Lumea zilelor noastre, lumea apusă, existenţa lumii de după moarte, stări, gânduri, emoţii specifice tuturor oamenilor sunt temele ce însufleţesc poemele. Toate acestea pot fi aşternute pe hârtie cu ajutorul frumoasei Olivetti.