Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pelerinaje la porțile misterului

        de Aurelian Titu Dumitrescu

de Aurelian Titu Dumitrescu

Pelerinaje la porţile misterului

(meditaţie asupra unui destin singular)

Poezia Simonei-Grazia Dima separă prin fluxul ei eterul de umbra fiinţei. Fiinţa retrasă scoate din spaţiu, odată cu sine, improprietăţile gândirii, lăsând ceea ce îi este propriu meditaţiei la un loc cu visul. În această fază, visarea Simonei are două forme de energie: una potenţială şi una cinetică. Cea dintâi nu ţine de experienţă, ci de energiile divine, pe care Sfântul Duh le coboară asupra blândului om, încât experienţa acestuia (chiar cărturărească) devine intuiţie pentru fluxul memoriei, a cărui conduită nu mai poate face nici în haos abstracţie de morală. În acest stadiu de fiinţare, prin colonizarea neantului, emisia de cuvinte care nu este oglindită exclusiv de eter devine un abuz, abuz pe care poeta nu şi-l permite. Candoarea textului poetic al autoarei ţine de cinetica în gol a metamorfozelor, care, disperate, caută informaţii livreşti. Experienţa de viaţă a Simonei este în primul rând linia de conduită a „graţiei catolice” (manifestare a universalităţii harului), care fuge de tot ceea ce a fost compromis prin religie, mistuind nostalgii neoorientale. O creştină de care nu s-a atins niciodată mizeria morală, Grazia cercetează refuzul de a fi om al unora dintre semenii săi, căutând să le redea, prin gândire, demnitatea. În aceste situaţii noi, în exclusivitate imponderabile, toate cuvintele discursului capătă funcţionalitatea unor concepte. Funcţionând ca nişte concepte, chiar dacă nici unul dintre ele nu este în realitate un concept, cuvintele poetei au o sugestie închisă ermetic de eterul ce slujeşte ca fond de proiecţie, până când sensul se loveşte de el cu durere, ca de un ecran mut şi dur, devenind apoi, în mişcarea lui de recul, în întoarcerea la sinele său, propoziţii şi fraze (chiar eliptice, uneori).

Nu există o diferenţă între lumina exterioară şi lumina fiinţei poetei. Simona-Grazia Dima îşi creşte în suflet lumina şi îşi descreşte de la un poem la altul întunericul interior. Ceea ce este materialitate în om, cusut şi descusut pe toate feţele, este supus rigorilor şi unei discipline inumane, până când este redus la o tăcere tensionată şi, apoi şi de aici, la o inexistenţă tensionată. Refluxul memoriei îi aduce Simonei-Grazia Dima liniştea, atunci când inexistenţa tensionată se cuprinde de energiile prin care Sfântul Duh întregeşte, călăuzind viaţa, trecând-o prin eterul care o oglindeşte, înspre sensuri deduse din alegoriile unor „fiinţe mici“ şi din abstractizările inocente ale curiozităţilor mature, dar de o puritate copilărească. Versurile poetei par haine care îmbracă filosofi, preoţi şi pastori invizibili. Toţi vieţuitorii invizibili ai poetei sunt disciplinaţi ca şi ea, sunt împreună, într-un convoi de pelerini ce se îndreaptă către porţile misterului. Lumina Simonei, plocon al luminii increate, dezinhibă misterele rând pe rând şi le lasă apoi să vegeteze sub vânturile spiritului. Misterele sunt plantele preferate ale autoarei, care nu are un raport conflictual cu imaginea sa reflectată de Eterul Întregitor. Astfel, memoria acestei extraordinare poete este secţionată pe compartimente articulate între compartimente nearticulate şi ea trece din unul în altul, lăsând să-i picure din vârfurile degetelor semnificaţii atonite, pentru care nu există prăpăstii şi nici versanţi înspăimântători de abrupţi.

Creştină profundă şi timidă, Simona are un ermetism înnăscut. Când energiile cinetice ale visului sunt cele de succesiune, fruntea se descreţeşte, pentru că viziunea este receptivă la prietenia cu lucrurile, cu viaţa metodică până la refuz a lucrurilor. Când energiile cinetice ale visului sunt în succesiune, discursul intră, din ermetismul simbolurilor livreşti, în suprafiresc,acolo unde paralogicul traversează opoziţia contrariilor. O mare distincţie înserează, de la titlurile inspirate până la ultimele versuri, din texte, lăsând lucrurile într-o linişte abisală, care este un alter ego al rafinamentului artistic. Deşi spre şi prin lucruri este o privire ca prin microscop, acestea nu se supradimensionează. Devin doar mai clare şi mai autentice. Privirea Simonei pune pe fiecare lucru văzut în poem un sigiliu de cancelarie domnească, pe care numai ea, prin forţa-i morală, îl poate ridica, atunci când şi pentru atât timp cât doreşte. Astfel, lucrurile şi „fiinţele mici“ sunt protejate de viziunea poetei, în egală măsură cu cititorii. Şi, fiindcă ermetismul se manifestă ca o infinită pudoare, cititorii împrumută, când contemplă misterele, mirarea poetei. Între poetă şi „lucrurile“ sale nu există frontiere, cum nu există nici între poetă şi cititorii săi. Această stare de fapt duce deopotrivă la o globalizare a perspectivei şi a eului poetic. Astfel se explică acest lirism centrifug şi uniform.

Simona-Grazia Dima scrie o poezie transpersonală, nu impersonală, cum greşit consideră unii dintre comentatorii ei, preluând termenul de la Titu Maiorescu, care, la rândul lui, l-a preluat, fiind inspirat de Immanuel Kant. De aceea şi pare că ea se retrage din poem, că ar scrie deci o poezie din care adeseori dispare poetul. Prietenă cu lucrurile până la tăcerea abisal împlinită, prietenă, ca o sfântă, cu toate fiinţele, dar mai ales cu fiinţele mici şi cu lucrurile, poeta aceasta, din smerenie, iar nu din nu ştiu ce tehnici literare, se retrage din iubire, pentru a le lăsa spaţiu vital. Se retrage după ce, prin iubire, le-a făcut că comunice între ele şi să se împlinească. Lucrurile din poeziile Simonei comunică între ele la fel de bine cum comunică oricând cu autoarea şi cu fiinţele mici. Când i se întâmplă unuia dintre ele ceva, li se întâmplă tuturor acelaşi fenomen, pe principiul vaselor comunicante.

Simona-Grazia Dima scrie o poezie lirică plină şi rezervată, plimbându-se mereu prin spaţiile sale imaginare, care sunt una cu spaţiile reale, la care se adaugă discret fiinţa sa nobilă.

Odată citită această poezie, care transcende persoana, nu individul, rămâne pentru totdeauna în memoria lectorului ei. Îi doresc Simonei să fie mai des comentată de persoane, nu de indivizi.

Nr. 10/2010
Ședințele USR

Atelierul național de poezie „Serile la Brădiceni“ - Ediția a XIV-a, 2010
de Olimpia Bratu

„Literatura modern㓠-ediția a II-a

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

Din Jurnal (1997)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (8)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Viena, dincolo de ea (2)
de Adrian Popescu

La ce bun revistele?
de Nicolae Prelipceanu

Despre măsura vieții
de Nichita Danilov

Portretele de cuvinte ale lui Andrei Ileni
de Dumitru Chioaru

Vieți (aproape) irosite
de Gabriel Coșoveanu

Un erou al timpului nostru
de Paul Aretzu

Nimic de negociat
de Gabriela Gheorghișor

Cerc și punct
de Bucur Demetrian

O poetică a scriiturii
de Ioan Lascu

Loisir creativ
de Daniela Firescu

Reflexul creator al trăirii
de Florea Miu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poeme
de Viorica Răduță

Poeme
de Gheorghe Izbășescu

Realitatea din jurul inimii
de Mircea Bârsilă

Poezii
de Cristian Belodan

Rugăciunea fără sfârșit
de Florin Caragiu

O carte esențială
de Luiza Barcan

Pelerinaje la porțile misterului
de Aurelian Titu Dumitrescu

uleioasă suferința
de A. A. Șișmanian

Arvo Pärt, Constantinopolul și muzica sacră
de Elena Dulgheru

W. S. Merwin, poet laureat al Statelor Unite ale Americii
de Mihai Posada

Interferențe culturale
de Constantin Lupeanu

O vară în aerul rece al istoriei
de Ștefan Vlăduțescu

Perseverență și cunoaștere
de Petre Ciobanu

O „lume“ în două decenii
de Petre Ciobanu

Profilul unui poet original
de Ovidiu Ghidirmic

Semnal editorial
de Florea Miu

Mallarmé. Politica sirenei (II)
de Jacques Ranciere

© 2007 Revista Ramuri