E adevărat că m-am născut în Caracal. Mai precis, în cartierul Ţuguieşti, unde bărbaţii erau deasebit de violenţi, de viteji, spasmatici. Copil fiind, mă jucam aproape exclusiv de-a războiul cu cei de vârsta mea. Învăţam din pruncie să mînuim cuţitele, să ne facem fraţi de cruce, să curtăm fetele, să le furăm de acasă. Ţin minte că de Paşti făceam vagabondaje lungi în lunca părâului Caracal, mulţi kilometri dincolo de bariera de la capătul Ţuguieştiului, deci dincolo de abator, unde erau gâldane pline de resturi de animale. Acolo, am învăţat să înot, printre rromi, refugiaţi basarabeni, copii ai străzii şi câţiva nemţi, care erau de meserie măcelari.

Unde ieşea pârâul din subteran, locuia Baronescu, un mare boxer, pe care l-am văzut luptând şi pe stadionul orăşenesc din parc. Un rrom. Mă însoţeau în acele vagabondaje de zile şi nopţi la rând Florin Corha (care acum e în Anglia, la Londra) şi Gigi Buză, care este poliţist în oraş. Mai veneau şi alţii, destul de numeroşi; dar se pierdeau pe drum după o zi sau două. Am fost foarte fericit pe atunci ! Licean (deci târziu) am invadat parcul şi am pătruns noaptea după fete în cartierele Protoseni şi Bold. Făceam sfaturi între băieţii de noapte, sus, în turnurile abandonate de lângă I.C.I.L. Sfaturile degenerau uneori în lupte şi, cu aceste prilejuri, îmi probam băbăţia. Am fost foarte fericit şi la serile de dans de la Liceul „Ioniţă Asan”, unde învăţam. Era de ajuns să mă placă o fată romantică pentru a deveni cel mai fericit om de pe pământ.

Îmi amintesc cu drag de spectacolele şcolăreşti de la Teatrul Naţional, unde, cândva, am interpretat rolul beţivului din „Articolul 214” de I.L.Caragiale. Am jucat mai târziu în multe roluri acolo şi pe scena Casei Armatei. O prietenie foarte frumoasă am avut-o cu aristocratul Mugurel Petrecu şi cu învăţatul Doru Stănescu. Doamna profesoară Mariana Petrescu, mama lui Mugurel Petrecu, mi s-a părut că a fost cea mai bună şi mai nobilă fiinţă din Caracal. Mă socotesc, deci, caracalean. Mă socotesc şi bucureştean! Sunt un român de pretutindeni.

De Caracal, mă mai leagă unele dintre fostele mele iubite, care m-au căutat, după ani, prin ţară, pe unde cutreieram. Şi acum, la bătrâneţe, câteva mi-au rămas prietene.

Şi mă leagă în primul rând de Caracal mormintele celor din neamul meu, dintre care unele sunt la Redea.

Prima amintire este legată de o pisică alburie, care dormea la capul meu, în pătuţul de sugar. Am uitat o vreme de ea, dar, în adolescenţă, când mai întârzian în aşternutul unei fete, îmi apărea imaginea cu pisica la capul patului. Am întrebat-o pe mama şi mi-a spus că aveau ei, părinţii mei, o asemenea pisică, pe când eu împlinisem numai câteva luni de la naştere, şi pisica pisica noastră de mare blândeţe torcea ziua şi noaptea la capul meu.

După ce am împlinit 50 de ani, mi-am permis să stau treaz şi să gândesc (lângă soţia mea, veghindu-i somnul) numai în nopţile de vineri spre sâmbătă şi de sâmbătă spre dumincă. Înainte de a veni zorii, simt pisica alburie deasupra capului. Nu ştiu încă să interpretez simptomul acesta, amintirea aceasta.

Momentul important pentru destinul meu a fost întâlnirea cu Nichita Stănescu. Acum, pentru că eşti un scriitor important, îţi voi mărturisi taina cea mai mare a acestei întâlniri. În vremea aceea, Mihai Eminescu era foarte contestat, minimalizat şi ridiculizat. Nichita a luptat din tinerţe pentru gloria lui Eminescu. „Titu, treaba noastră diferă de a politicienilor; aceştia nu au decât să se bată cât poftesc! Noi trebuie să demonstrăm că Eminescu este valid şi actual din punct de vedere estetic. Ia învăţăturile acestea de la mine, rămâi concentrat zeci de ani de zile, preia două-trei teme eminesciene şi rescrie-le onorabil! Asta nu sunt în stare să facă duşmanii românilor şi de aceea ei ne urăsc de moarte.” Mi-a încredinţat deci misiunea asta secretă şi, într-adevăr, după zeci de ani de concentrare, am rescris Memento mori, dând „Melanholia deşertăciunilor” şi „Deşertăciunea şterge faţa morţii”. Am rescris sonetele eminesciene în „Puntea suspinelor şi închisoarea”, precum şi în sonete din volumele „Îngerul poverii” şi „Sfânt îndârjit”.

L-am rescris pe Eminescu cel politic în cartea „Ghiaurele”. Ghiaurele nu este forma alintată a substantivului ghiaur. Citindu-se în felul acesta, s-ar putea crede că am furat un titlu al lordului Byron. Am vrut să spun o ghiaură, două ghiaure, înţelegând prin ghiaură o poezie creştină crâncenă.

Acum, mă simt liber de contractul cu Nichita Stănescu şi am început să rescriu nopţile macedonskiene.

Istoria României s-a schimbat în bine. Mai trebuie ca şi economia să redevină naţionlă şi să se trensforme în bine.

Am lucrat 14 ani la Ministerul Afacerilor Interne într-o direcţie care se ocupă de tradiţii, de religie şi de educaţie. Cred în tradiţiile poporului român şi am fost decorat de preşedintele Traian Băsescu de două ori în cinci ani pentru activitatea mea. La 1 ianuarie 2012, m-a înaintat la gradul de comandor al Ordinului „Bărbăţie şi Credinţă”. Dar eu nu opun tradiţia esteticii moderne. Nu am făcut asta niciodată! Dimpotrivă, le contopesc, le întrepătrund.

Îmi dictez textele pentru că eu gândesc cu o viteză mai mare decât aceea cu care pot scrie. Consum astfel foartă multă energie şi mai iau şi energia celui care notează. Şi Adrian Păunescu, fratele meu mai mare, îşi dicta sonetele şi articolele. Am învăţat şi de la el meserie. Şi arta războaielor lungi am învăţat-o de al el. Dar a face politică naţionlă am învăţat de la poeta Ileana Mălăncioiu.

Din viaţa mea, au dispărut toţi aceia care au încercat să mă împiedice să scriu. Soţia mea este iubita mea şi de aceea rezistă lângă mine. Acum doi ani, cununaţi de preotul Alexandru Răzvan Morariu şi de preoteasa Daniela, am făcut nunta de argint. Sper să vină vremea să facem şi nunta de aur! Nu mă plictisesc niciodată lângă soţia mea. De altfel, ea mi-a salvat viaţa de câteva ori, dar încă nu a venit vremea să spun cum şi de ce. Duşmanii mei încă trăiesc şi sunt destul de puternici!

Îmi plac toate anotimpurile, ştiu să mă bucur de ele. Am scris despre iarnă pentru că iarna am simţit dorinţa de a lucra un pastel.

Cei mai iubiţi prietene ai mei mi-au lăsat după moartea lor relaţiile pe care le-au creat de-a lungul vieţii. Ei sunt activi şi în viaţa mea şi astăzi. Când îi visez, şi îi visez deseori!, îmi aduc noroc. Nichita! Fănuş! Păunescu! Dan Grigorescu! Cezar Baltag! Alexandru Paleologu! Grigore Vieru! Cel mai mult îmi lipseşte conu’ Alecu! Ne râzgâiam mult unul pe celălalt şi ne cuprindea brusc bucuria când ne întâlneam. Jucam diverse roluri din Caragiale, schimbând mereu scaunele din marea sa casă de pe Strada Armenească. Dar mai am şi prieteni vii. Paul Aretzu şi Simona-Grazia Dima, cu care vorbesc săptămânal, cerându-le sfaturi! Liviu Ioan Stoiciu şi Ciprian Chirvasiu, cu care vorbesc zilnic de opt ani şi mai bine şi care îmi ţin fruntea sus. Mihai Şora, protectorul meu! Nora Iuga, din gruparea careia fac parte! Doctoriţele Mihaela Bădescu şi Alexandra Emilia Bădescu, care, de 14 ani, au grijă de sănătatea mea! Generalii Lazăr Cârjan, Constantin Codiţă şi Pavel Abraham! Plasticienii Mircia Dumitrescu, (care îmi este ca un frate!), şi Sorin Dumitrescu, care îmi este ca un unchi după Nichita. Nicolae Breban, pe care l-am căutat deseori la tinereţe! Copiii mei! Soţia mea, care îmi este cea mai bună prietenă! Şi, uneori, plec în bejenie cu opera poetului Cezar Ivănescu şi cu cea a plasticianului Nicolae Macovei.

Motivul este adâncirea mea în credinţa faţă de Dumnezeu. Nu suport luarea în deşert a numelui Domnului! Nu suport nesăbuinţa, abuzul, lipsa măsurii! Nici naivităţile nu le suport întotdeauna! Caut să am contacte numai cu oameni de bun simţ şi să nu bat cu ei apa în piuă! În tot cazul, am început să mă retrag prin ’92-’93. Independent unul de altul, Cezar Baltag şi Adrian Păunescu mi-au reproşat că îmi petrec prea mult timp lângă soţia mea, fără să umblu cu ei peste tot locul prin Bucureşti şi prin ţară. Dar eu i-am lăsat să urle şi am făcut tot ce mi-a convenit mie: am trăit şi mai mult timp lângă Daniela.

Mă atrage şi muntele, dar mai mult mă atrag scriitorii de la Neptun! Apoi, nataţia este singurul sport pe care îl mai practic.

Am şi acum modele. Sunt un veşnic ucenic! Eminescu mi-a fost model până pe la 40 de ani. Modelele mele actuale sunt I.L.Caragiale şi Ion Creangă, cărora le-am şi dedicat poemele din volumul „Maranatha”. Îmi urmez modele ca şi cum aş urma un tratament!

Deja am răspuns la întrebarea asta. Oricum, nu ies din pildele lui Iisus Hristos. Nu am îndeletniciri subsidiare...Poate faptul că ascult muzică bună, de regulă clasică! Ascult şi noaptea, în timp ce dorm. Pe soţia mea nu o deranjează.

Imediat după literatura franceză şi cea germană!

Sunt mulţumit. Sunt fericit. Am iubită! Am prieteni! Am copii! Am totul!