Actualitatea lui Eminescu
de Aureliu Goci
După mulţi ani de intensă ofensivă a
negatorilor operei eminesciene, iată şi o carte obiectivă, exactă, severă, care
încearcă să spună adevărul despre Mihai Eminescu. Se întâmplă prima oară după
aproape trei sferturi de secol când Eminescu este prezentat cu toate faptele şi
realizările sale, cu reala sa psihologie şi cu adevărata prezenţă socială în
epoca pe care a traversat-o nu ca un poet de geniu cum va deveni ulterior, ci
ca om integral. Chiar G.Călinescu şi Constantin Noica au realizat un Eminescu
mitizat, deşi aceştia au pretins (şi au crezut) că în felul acesta
cristalizează personalitatea reală, corectă, exactă, a omului integral al culturii
naţionale.
În zilele noastre, cărţi despre Eminescu scriu numai (sau aproape
numai) bibliotecarii sau foştii bibliotecari, condeieri obişnuiţi să elaboreze
cărţi din cărţi, între cărţi. Aşa este Nicolae Georgescu, aşa este şi Tudor
Nedelcea, aşa este şi autorul ascestor rânduri şi poate şi alţii, profesori
care îşi ţin cursurile într-o bibliotecă.
Tudor Nedelcea realizează o abordare publicistică, prin
adiţionarea de fragmente tematice ale universului eminescian, ştiindu-se că
ultima operă admite o infinitate de soluţii, reprezentări şi versiuni
analitice. Autorul convenţionalizează un Eminescu fără superlative, într-o
monografie sistematică, în deplină obiectivitate şi credibilitate. Cartea
domniei sale este monografia directă a principalelor teme şi nuclee de
semnificaţie, dar şi o monografie a receptării,
a reprezentărilor critice pe care
opera eminesciană le-a generat şi le generează încă. Sunt nuanţate şi
aprofundate momentele revelatorii în care creaţia luciferică a intrat în
conştiinţa publică, momente de excelenţă spirituală în care poetul participă la
istorie, direct şi indirect, prin articolele sale.
Autorul aduce o noutate tipologică, în sensul că realizează o
monografie din fărâme, ca să parafrazăm celebrul Jurnal al lui Eugen
Ionescu, o monografie cu o apăsată amprentă publicistică, având în vedere că
actualele capitole au apărut mai întâi în diverse publicaţii.
Eminescu este o forţă centripetă, intens personalizată cultural
şi, în toate reprezentările, monocentrică. De altfel, alternanţa momentelor de
sacralizare/ desacralizare dinamizează întreaga istorie a receptării operei. În
jurul lui Eminescu se diseminează în fiecare epocă poveşti noi, pentru că
Eminescu rămâne permanent un proiect creativ.
Unul dintre meritele incontestabile ale cercetării (aşa îşi
numeşte autorul întreprinderea) este faptul că nu escamotează, nu
marginalizează şi nu trece în zbor peste niciuna din marile probleme pe care
le-a pus şi le pune publicistica eminesciană: realsemitismul (în două
variante), relaţiile cu Rusia şi circumstanţele nebuniei finale. Autorul
elaborează doar aparent o monografie tradiţională, construind, în fond, o
tipologie a creaţiei, pornind de la publicistică. Este adevărat că în ultimele
decenii s-a modificat structura abordărilor exegetice eminesciene să amintim
numai diseminarea dicţionarelor, dintre care cel mai recent este cel al lui
Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, Chişinău, 2012.
Într-o Destăinuire de la pag. 13 a impresionantului volum,
autorul face câteva mărturisiri despre geneza elaborării cărţii: Pentru
mine, Eminescu este, înainte de toate, o carte de suflet, de lecuire
psihică prin cultură. Constantin Noica vorbea despre o boală rară, care l-a
cuprins după parcurgerea integrală a creaţiei «omului deplin al culturii
româneşti»: eminescianita. Este o boală care ar trebui să se ia,
intelectualii români ar trebui să se îmbolnăvească mai des de «eminescianită»,
astfel încât gloata denigratorilor să se împuţineze (...) Este de-a dreptul
fantastic cum te poţi regăsi («odihni», ar zice C.Noica) în
Eminescu la orice vârstă biologică, context istoric sau stare sufletească
(...).
Pentru mine, Eminescu este un volum care reuneşte
încercările mele timide de a descifra «nemarginile de gândire» eminesciană, o
trudă benefică desfăşurată pe parcursul a două decenii de citire, recitire
textuală, intertextuală şi contextuală a celor peste 15.000 de pagini de
publicistică. Şi tot nu l-am înţeles plenar.
Metodologic, autorul îmbină fragmentarismul postmodern cu
demitizarea modernistă, dedicându-se analizei filologice aproape microscopice,
dar cu viziunea integratoare a unei abordări estetice fundamentate pe iniţieri impresionante în sociologie şi
politologie care conduc la interpretări profunde şi nuanţate. Fără să modifice
paradigma exegezei tradiţionale, cartea lui Tudor Nedelcea oferă o analiză
profundă şi pertinentă care
actualizează opera eminesciană
prin eflorescenţa ei tematică. Autorul ne convinge de adevărul unei afirmaţii a
acad. Mihai Cimpoi, după care publicistica eminesciană, ca şi poezia, este
genială.
Lucrarea lui Tudor Nedelcea demonstrează că arhivele încă pot
oferi plăcute surprize în ceea ce priveşte
viaţa şi opera lui Eminescu, dacă documentele sunt receptate în
comentarii de bună credinţă şi în spiritul noilor metodologii de interpretare
şi de asumare a unor obiective polemice şi didactice.
|
|