Pictura maestrului George Vlăescu se încadrează în mod cert în şcoala naţională românească, astfel cum s-a afirmat după anii 50, ca o şcoală continuatoare a picturii clasice din perioada interbelică. Ulterior, cu multă energie în formă şi culoare, ea a dat universalităţii tot ceea ce era esenţial ca trăire, istorie şi viaţă a poporului român. Este şcoala în care Ţuculescu exprimă existenţa prin ochi şi frunză, adică prin elementele esenţiale percepţiei existenţei şi comunicării în natură şi societate.
Vlăescu, venind mai aproape de orizontul creaţiei satului românesc, aduce, ca elemente de expresie ale eternităţii spiritualităţii rurale oltene şi de pretutindeni din România, ulciorul şi strachina pictată cu motive florale şi zoomorfe, ştergarul şi fluierul.
Şcoala de pictură naţională afirmată în ultima jumătate de secol este cea a tuşelor energice şi a temelor profunde redate de Ciucurencu, Baba, Piliuţă, astfel încât eternitatea vieţii prin floare, prin pădure, prin omul trudind şi pruncul abia născut, prin aburul ce se ridică în zori de pe culmile dealurilor era firesc să o găsim la maestrul Vlăescu. Om de o deosebită sensibilitate, veşnic tânăr prin tuşă, chiar surprinde de fiecare dată miracolul vieţii fără de sfârşit, în oricare dintre formele sale.
Craiova sfârşitului de secol XIX şi a primei părţi a secolului XX, cu ceea ce s-a mai păstrat de atunci, este tema predilectă care l-a făcut pe George Vlăescu să rămână unul dintre cei mai importanţi pictori ai oraşului nostru. Unele dintre lucrările sale sunt de acum istorie, pentru că, realizate între anii 50 70, ele au surprins locuri ce s-au pierdut în timp sub povara prefacerilor urbanistice. Aşa cum făcuse şi Olarian în perioada interbelică, Craiova veche rămâne vie şi frumoasă prin opera lăsată posterităţii de pictori.
Dar Craiova este şi un oraş cu viitor, căci dacă privim pânza cu uşoare accente fauviste ce reprezintă pentru a nu ştiu câta oară Biserica Sf. Ilie, cea zămislită odată cu Otetelişenii, ochiul artistului surprinde şi prezentul, iar sufletul său bun ne arată cu câtă căldură trecutul îmbrăţişează viitorul când, în dogoarea unei zile de vară, pomii din curtea bisericii oferă umbră şi aer proaspăt tinerei mame ce traversează în grabă Lipscaniul cu copilul său în cărucior.
Dacă priveşti Delta sau vechiul oraş sau florile sau vioara şi cartea sau barăcile Giormanului sau măştile, ca să nu mai vorbim de peisajele exotice de pe alte meleaguri, chiar şi prin ochiul unui român sută la sută ca George Vlăescu, ai putea fi oriunde în lume, nu doar în România, aici la noi acasă.
Dar dacă priveşti Târgul de săptămână într-o toamnă timpurie, la primele ceasuri ale dimineţii când bruma nu s-a ridicat încă şi spinarea calului tânăr e acoperită de bucăţi pestriţe din mai multe pături luate în grabă de pe laviţă, iar lăptarii Podariului şi zarzavagii Teascului se întreabă în grabă auzi, dar luarăm tot ce trebui?, atunci chiar că poţi spune da, acesta este satul meu, acesta este satul românesc, de la mine de acasă, aşa cum se vede el aici, ca nicăieri în lume, cu bune şi rele, cu nevoi şi speranţe, cu trudă şi ceva zăbavă. Astfel, Vlăescu intră în universalitate, ca omul de geniu ce a redat ca nimeni altul târgul de săptămână de la marginea oraşului.
Pictura lui George Vlăescu este atemporală şi genul său artistic, paradoxal, a întinerit în timp. Dacă în anii tinereţii, cu multă energie în culoare şi formă surprindea crâmpeie de viaţă din care răzbate truda omului ce îşi câştigă prin multă muncă pâinea, în timp tematica şi forma de expresie s-au esenţializat într-un uşor abur ce ţine de îngemănarea dintre realitatea zilei şi eternitatea visului. Culoarea este tot mai caldă şi bunătatea sufletului autorului răzbate din ce în ce mai mult din creaţiile sale.
Toţi cei care avem tablouri semnate George Vlăescu am observat că niciodată pictorul nu a însemnat alături de nume şi data operei sale. Odată l-am întrebat de ce, s-a uitat la mine zâmbind şi nu a răspuns. Atunci i-am spus Maestre, înţeleg că răspunsul trebuie să-l dau eu şi cred că nu treceţi niciodată anul pentru că lucrarea, oricare ar fi ea, este veşnică. Aşa spunea şi I. D. Sârbu, că opera lui Vlăescu este tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de sfârşit. Cei care, peste ani şi ani, vor găsi răgaz să privească ceea ce noi astăzi încercăm să adunăm pentru a arăta posterităţii de ce am fost în stare, despre tablourile semnate George Vlăescu vor întreba dar când a fost asta?. Atunci, ei vor putea spune poate că ieri. Iată că, astfel, opera sa rămâne eternă, viaţă fără de moarte şi tinereţe fără de bătrâneţe.
Cred că la Muzeul Naţional de Artă de la Bucureşti, în sălile dedicate creaţiei contemporane, îşi găsesc locul şi lucrările pictorilor noştri craioveni: Vlăescu, Pârlac, Dorobăţ, Buz, Segărceanu, Novac, Gregorian, Penişoară. Da, trebuie să fie şi ei, pentru că numai aşa este reflectată bogata spiritualitate românească!