Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Traducerea e modelul în mic al umanităţii virtuoase“

        de Bogdan Ghiu

Interviu realizat de Adela Teodorescu Calotă

– Am să încep cu finalul, căruia însă nu îi confer aici sensul de finalitate, dar pe care mi-l doresc a fi o lămurire a unei idei de vorbă curată, neprelucrată, monolingvă, ţărănească, desprinsă din poveştile bunicului meu despre meleagurile sale gorjeneşti. Azi suntem globali, globalizaţi, „globalizanţi”, vorbim mult în şi mai multe limbi, traducem contra cronometru, „simultan”, prin „limbi pivot”. Cum îşi mai pot face loc singularitatea şi autenticitatea vorbei simple în genunele „bruxălist” postmodern?

– O să încerc să vă răspund în doi timpi, sau, dacă vreţi, să vă dau două răspunsuri. În traducere ai întotdeauna de-a face cu doi, a traduce înseamnă nu doar, relativ, a negocia, ci, radical, a constitui ca atare darul, „mesajul”, a face în aşa fel încât el să poată fi şi expediat, şi primit. Brut, netradus, netransformat într-un obiect intenţional de grad (cel puţin) secund, niciun mesaj nu există. Fiecare vorbeşte pe limba sa, care, limbă fiind, nu este, tocmai, a sa: fiecare începe prin a se traduce, de fapt, oricât de spontan îi vin vorbele. Trebuie să ne traducem ca să ne exprimăm pentru că începem, toţi, prin a fi, contradictoriu, nişte moştenitori dezmoşteniţi. Sau, mai exact, avem o moştenire cu care nu avem ce face, şi aceasta e limba, cultura, care tocmai de aceea trebuie învăţată: de ce ar mai fi nevoie, în general, de şcoală dacă lucrurile ar fi spontan exprimabile şi transmisibile? Şcoala ca dresaj de traducere, aşadar, care ne încadrează comunicarea, ca nu cumva să traducem „sălbatic”, „deviant”, moştenirea primită, ci, aşa cum bine spunea Pierre Bourdieu, să ne lăsăm atent moşteniţi de ea: important e ca moştenirea (cultura, societatea, faptul colectiv) să se transmită şi, dacă se poate, să se înmulţească (deşi tocmai reproducerea îi constituie, în sine, plus-valoarea).

Să răspund totuşi. 1. Nu exist㠄vorbă simplă”, mai cu seamă în societăţile tradiţionale, care nu sunt decât vaste sisteme de transmisie a unei moşteniri transpersonale (ca să nu spun: impersonale). Cultura este o infrastructură. 2. Redarea singularităţii este tocmai rolul artei şi al literaturii, al poeziei comune tuturor artelor, căci în cazul simbolic al Bruxelles-ului şi, în general, în capitalismul neoliberal estetico-cognitiv (cum i s-a spus) actual, este vorba de tehno-craţie la propriu, deci de o guvernare prin „experţi” şi prin limbajele lor care ascund, manipulează şi transformă, de fapt, realitatea, şi care, tocmai de aceea, ar trebui traduse popular, în limbile „vernaculare” ale „supuşilor”. O meta-„retroversiune” din limbajele specializate, din jargoanele tehnice, în limbile naturale. Ceea ce constituie un act politic de traducere, act politic care a rămas, din păcate, doar în sarcina artei. Arta traduce, adică redă oamenilor, societăţilor, trece, dacă vreţi, „jargoanele” în argou, argotizează, adică profanează, desacralizează, redă uzului comun. Arta, ca poezie, trebuie să traducă, adică să vandalizeze imperiile de semnificaţie. Model venerabil, dar nu îndeajuns celebrat, cult dar nu la fel de cultivat, traducătorul vulgarizează, altfel spus transformă Bibliile în Vulgate, ajutându-le să-şi împlinească rostul, adică să poată fi practicate de oameni, să-i ajute.

– O întrebare care iarăşi nu îmi dă pace. Călugărul Siddhartha spune la un moment dat: „Cuvintele nu sunt de ajutor înţelesului ş...ţ, de fiecare dată totul devine puţin altfel când îl rosteşti, puţin fals, puţin nebunesc” (Herman Hesse, Siddhartha). Ce se întâmplă cu înţelesul prim (care de altfel este supus alterării încă din întâiul moment al redării gândului prin limbă/ limbaj) în procesul de traducere?

– Din nou (cel puţin) două răspunsuri (adică mereu unul singur). Nu ştiu dacă voi putea – şi dacă ar trebui – să rezist tentaţiei de a mă folosi de întrebările dvs. pentru a-mi face gândirea să se precizeze, deci să avanseze, deoarece exprimaţi foarte bine metafizica dominantă, comună, dualismul ierarhizant origine-devenire etc., adică exact doxa-dogma culturală universală care blochează, practic dintotdeauna, perspectiva culturală a traducerii, făcând-o să treacă drept un act secundar, ulterior, periferic. Nu, noi începem, cu toţii, prin a traduce, originală şi originară e numai traducerea, dar există o adevărată cenzură transcendentală (nu transcendentă, ca la Blaga: transcendentalul creează transcendentul), o teocraţie occidental-tipică a geniului, talentului, individului, Autorului, care blochează politica cu adevărat umanistă, adică radical democratică, a traducerii.

Deci: „cuvintele nu sunt de ajutor înţelesului” în mistică, poate, dar nu în societate, în artele mundane, în lume, unde „fără cuvinte” poate să însemne orice, şi înseamnă de multe ori abisul, neantul. Fraza cu pricina este opera în cuvinte, din cuvinte a unui mare scriitor. Când citim literatură sau când privim pictură, care fac elogiul ne-spunerii şi al vidului, să fim atenţi în primul rând la faptul că o fac prin vorbe şi plin. Arta este tocmai meta-arta exprimării nevăzutului prin văzut. Deci un act de arhi-traducere (figurare) ontologică a transcendentului (sau chiar transcendentalului) prin mijloace „ontice”. Gloria literaturii, a artei, este tocmai aceea de a nu fi o mistică, ci de a putea, tocmai, să servească, prin văzut, nevăzutul şi prin exprimat, inexprimabilul. Din nou: arta este suprema traducere, una de rang ontologic. Nu există gând pur, nu există decât gând despre ceva şi pentru, către cineva, cu referent şi destinatar, cu orientare, orientarea însăşi, „înclinarea planului”, născând/ fiind gândul: cuvântul ca vântul. Dacă n-am vrea să dăm, să oferim, nu ne-am obosi să deschidem gura, să ne mişcăm. Ar fi acalmie. Nu s-ar mişca nimic, iar mişcarea e deja gând: mase de nimic, adică de spaţiu pur, în mişcare.

– Cui şi de ce rămânem, în fapt, fideli, rostitului care redă gândul sau gândului care se vrea intuit de şi insinuat în rostire?

– Gândul este deja rostire, deoarece este rostire interioară. Nu există monolingvism, solipsism, monologism: noi ne vorbim, conştiinţa de sine, reflexivitatea constituantă ţine, aşa cum spunea Jacques Derrida studiindu-l pe Husserl, de un „a-te-auzi-vorbind”. Or, ceea ce vreau eu să susţin prin această propunere de promovare, de de-secundarizare a perspectivei traducerii, este că fiecare segment din procesul comunicării (să folosim, totuşi, această vocabulă ultra-tocită, căci hiper-ideologizată: cuvânt hermeneutic de ordine) este ireductibil, comunicarea, de la „nespusul” interior până la traducerea interlingvistică (sau interlinguală) efectivă, publică, fiind un proces şi un lanţ de procese eterogene, care trebuie cultivate tocmai în singularitatea lor funcţională. Deci „fidelitatea” nu trebuie să fie una faţă de un anumit „prag” sau „element”, „nivel” etc. al „sistemului” presupus privilegiate, ci un fel de ecosofie, un fel de grijă faţă de întregul ansamblu, faţă de pluralitatea multi-specifică, pluri-singulară, deci ultrasensibilă, extrem de fragilă, de fină, a „circuitului” traductiv care „inerveaz㔠însăşi cultura, însăşi societatea, ca fapt şi creaţie culturală.

– „Cultura” este un concept la fel de sinuos şi faţetat ca şi cel de „traducere”, pe care îl purtăm cu şi în noi permanent şi ineluctabil. În ce fel putem „pune” o cultură străin㠄în traducere”, ţinând cont că traducătorul este supusul, mai întâi propriei sale gene culturale, iar mai apoi indeterminării, ambiguităţii, deschiderii inerente limbii?

– Traducătorul este în omologie cu omul politic, cu arhitectul, cu curatorul din arta contemporană: un negociator nu numai între oameni, ci şi între animate şi inanimate, crescut, erupt şi construit etc., dacă se poate spune aşa. E omul-graniţă, pentru care graniţa devine o a treia ţară, în plus faţa de cele două învecinate, dar între ele, nu în afară: în plus, între. Cultura fiind deja traducere, traducătorul traduce traduceri, sau negociază între reguli şi proceduri de traducere nu chiar atât de unice şi de singulare precum se spune adesea, ci, de fapt, comune, cu un grad sporit de „comunitate”. Traducătorul este, prin urmare, agentul universalului, universalul în act, care se negociază tot timpul. Traducătorul relevă tocmai traductibilitatea originară şi generală, mai bine spus universală, a culturilor şi societăţilor: a (te) face cultură şi societate presupune, deja, reguli, proceduri şi obiceiuri, practici, „moravuri” de traducere, între care, tocmai pentru că sunt endo-traducere, se poate negocia, adică exo-traduce. Traducătorul lucrează pe graniţă, dar pentru a arăta că aceasta e necesară numai ca filtru de trecere, de traducere. Iar traducerea e continuă, caz cu caz şi pas cu pas: traducerea merge, nu zboară. Traducerea este coextensivă activităţii cultural-sociale umane. Traducerea e creaţie de plus-valoare de întrebuinţare, tocmai prin „comerţ”, prin „trecerea” graniţelor, prin deplasare pneumatic-„meteorologică”, aşa cum spuneam mai sus. Traducerea produce şi evidenţiază un spaţiu terţ non-teritorial, iar acest spaţiu a-teritorial suplimentar inclus este tocmai Lumea, Comunul, Umanitatea. Traducerea sintetizează şi obiectivează ceea ce rămâne comun din/ prin traducere. Decantarea comunului uman presupune, alchimic, traducerea.

– În capitolul „A traduce”, din Totul trebuie tradus: noua paradigmă, afirmaţi ceva absolut fascinant, şi anume că tocmai pentru a traduce, „uitaţi ambele limbi, ... deci uitaţi şi traducerea, şi că traduceţi”. Ne puteţi spune mai multe despre conceptul de „uitare” ca precondiţie a oricărui act de traducere?

– A uita, în cazul traducerii (dar, tocmai, nu numai, şi tocmai de aceea are, poate, traducerea, ca model, o funcţie epistemologică şi euristică atât de importantă, care trebuie promovată ca atare), înseamnă a te dezvăţa, a nu crede că ştii deja, „de la sine”, automat(izat), a cerceta la fiecare pas, adică a acorda atenţia cuvenită tocmai alterităţii fine, ne-masive, singularităţi concrete, în act; a te teme, mai presus de orice, de stereotipuri. (Observaţi că spun singularitate, nu originalitate: numai nişte traduceri pot fi cu adevărat singulare, iar dacă există singularitate, altfel spus concret valoric, calitativ, este pentru că există traducere, pentru că se traduce, pentru că lucrurile sunt în traducere, sunt traducere. Procese fiind, nu obiecte – nici nu exist㠄obiecte”, spun unii filosofi –, lucrurile sunt traducere.) Ceea ce constituie condiţia generală minimă a cunoaşterii, a descoperirii, a invenţiei – şi a eticii. Traducerea e modelul în mic al umanităţii virtuoase.

– Citind Observatorul Cultural, am dat în „Nu înţeleg! Vă rog să îmi explicaţi” de data aceasta peste conceptul de „înţelegere” în contextul „(trans)formării” informaţiei de către presă. Hiper-diversitatea şi diversificarea au adus cu sine criza alegerii conştiente şi raţionale şi a distincţiei voite, ducându-ne astfel cu gândul că suntem de acum perfect integraţi în „publicul fantom㔠kirkegaardian. Este atunci posibil ca noţiunea de „înţelegere” (pe care o utilizăm, de altfel, şi în traducere) să se „de-realizeze”, amprentată fiind de fondul de convingeri fabricate ale indivizilor „fantomă”, a căror autenticitate în acţiune se devalorizează constant sub influenţa naraţiunilor mediatice? Iar dac㠄înţelegerea” se va fi „de-realizat”, cărui alt proces îi mai putem încrede descifrarea „înţelesurilor”?

– Prin întrebarea dvs. nu faceţi decât să-mi daţi dreptate – şi vă sunt, încă o dată, recunoscător pentru asta – atunci când spun că traducerea e „mai bună”, e un model umanist-politic în acelaşi timp mai etic şi mai pragmatic, care reuşeşte, altfel spus, un lucru rar, din regnul marilor fapte politice sau ascetice: să îmbine pragmaticul cu eticul, altfel spus finalităţile imediate cu cele veşnice, pentru care, tocmai, mijloacele contează, şi tocmai de aceea omul nu poate să fie un mijloc. Da, dacă ne-am propune să înlocuim paradigma separatoare şi statică, producătoare de statism (etatism!) social, deci de profit politico-economic, a „comunicării” cu paradigma etico-pragmatică, pragm-etică, a traducerii, care e mai dificilă, cere atenţie multivectorială şi acţiune constantă, nu ne-am mai preface că înţelegem din prima, că, altfel spus, putem să nu traducem căci „ştim deja”, şi nu am mai putea fi guvernaţi mediatic prin propriile noastre false înţelegeri sedimentate şi solidificate, naturalizate. Trebuie să traducem tot timpul, totul trebuie tradus, altfel riscăm nu doar să nu înţelegem nimic, ci, mult mai rău, funest chiar, să ni se pară că înţelegem, adică să fi murit deja de mult, şi să ucidem.

– Scrieţi la un moment dat, în Totul trebuie tradus: noua paradigmă, că aţi amânat doi ani finalizarea traducerii din pricina „principalilor doi termeni-concepte, inaugurali, ai deconstrucţiei derridiene: la différance şi le supplément.” Cum reuşeşte un traducător să treacă din etapa în care simte că ştie şi înţelege intuitiv un concept din limba sursă în etapa în care îşi asumă responsabilitatea de a lua o hotărâre şi de a concretiza conceptul dându-i o interpretare definitivă?

– Nu cred în existenţa separată a acestor două straturi, intuiţia pre-lingvistică e un construct cultural. Trecerea de la ceea ce haide să numim, pedagogic, intuiţie pre- şi non-lingvistică, să-i spunem pur semantică (semnificat liber, temporar, de semnificant), a unui intraductibil nu atât la găsirea unui echivalent, cât la decizia, la capacitatea de a decide, de a alege şi chiar, mai rar, la aceea de a inventa – sau de a nu traduce –, este, într-adevăr, un mare salt care nu vine deloc de la sine, dar care, vă rog să observaţi, prezintă privilegiul (încă o dată, epistemologic, procedural, euristic) de a etala, de a explicita procesual, deci de a face cercetabil şi chestionabil, însuşi actul numirii în limbi materne, naturale etc., relevând, aşadar, infra-traducerea ca fapt cultural natural comun. Nu există, insist, intuire a-lexicală a unui semnificat, nu există vid de semnificant, ci, dimpotrivă, abundenţă: când „nu avem cuvinte” înseamnă că acestea sunt prea multe şi încă n-am putut să alegem între ele. De-asta am avut nevoie de timp, ca să înţeleg şi să-mi fac curaj, în primul rând: ceea ce, în limba naturală, pare spontan, iată că, prin grila traducerii, se dovedeşte un gest nu atât complicat şi complex, cât procesual, care presupune parcurgere, durată, timp, şi, mai cu seamă, de „caracter”, un act care cere curajul responsabilităţii, altfel spus capacitatea total raţională, expusă, de a lua o decizie de care trebuie să răspunzi, deşi, cum însuşi Kierkegaard, pe care îl citaţi adineauri, spune, a decide e nebunie, este un act nebunesc. Asta dezvăluie, arată, „monstrează”, iată, între altele la fel de importante, de decisive pentru om, traducerea, perspectiva traducerii asupra culturii şi a societăţii!

– Citind Translation in the Age of Postmodern Production: From Text to Intertext to Hypertext, de Karin Littau, am întâlnit o descriere a traducerii potrivit căreia aceasta este prinsă între cerinţa de a face ca ceea ce este altfel să devină familiar şi de a-l legitima ca atare. În ce măsură putem încapsula în traducere atât familiarul, cât şi alteritatea, menţinându-le atât veritabilitatea, cât şi originalitatea?

– În continuarea răspunsul la întrebarea anterioară, am ajuns să pot să traduc conştient şi fără teamă, adică să elaborez un model propriu, să creez în cadrul ideii de traducere, ceea ce nu putea să nu ia timp, tocmai expunând variabilele, modest, non-eroic, colaborativ, făcând din pagina de traducere un atelier deschis, consolidând, adică, însăşi ideea de cultură publică: cultura e publică, pe faţă, la vedere, sau nu e (devine „expertiză”, tehno-pluto-craţie). Traducătorul nu trebuie s㠄înghită”, la propriu, să ingereze alteritatea, metabolizând-o ca familiar, naturalizând-o. Ideal, în traducere, e nu să reduci alteritatea, ci s-o păstrezi ca aură, altfel spus să creezi un text straniu, familiar-nefamiliar în sensul freudianului unheimlich. Traducerea e spectrală, mai multe în una, dar relevă (nu revelează) tocmai multipla spectralitate, spectralitatea multiplicantă, pluralizantă, de locuire unii în/ la alţii, a culturii şi a umanităţii. Traducerea ne face să fim bântuiţi de soluţiile umane ale celorlalţi oameni, aflaţi departe, ne aduce acasă unii la alţii, păstrându-ne însă specificitatea, tocmai pentru a mai prezenta interes, diferenţă.

– Scrieţi într-un poem, din volumul Poemul cu latura de un metru, următoarele: „Numai timpul se poate trăi,/ nu şi istoria. Istoria este o fiinţă/ ea însăşi, cu viaţa ei proprie.” Mai putem vorbi despre traducere atunci când ne referim la istorie?

– Să nu încurcăm registrele! Istoria este condiţia în care ne trăim timpul, şi trebuie să ajungem să trăim timpul ca durată, adică să ne producem durata proprie din timpul trăit în condiţiile istoriei, durata din/ în timp „intersectând” şi alimentând istoria. Dar traducerea, da, se naşte numai din istorie şi ca istorie: e pur contingentă, de-asta trebuie să fie continuă şi explicită, pe faţă. Traducerile însele sunt istorice, îmbătrânesc şi trebuie refăcute. Epocile sunt ţări în timp.

– Penultima întrebare (după prima). Chiar la începutul „manifestului” Totul trebuie tradus: noua paradigmă mărturisiţi faptul c㠄până la urm㔠aţi scris şi dumneavoastră cărţile pe care le-aţi tradus. În ce fel resimte traducătorul „anxietatea influenţei” exercitată de textele pe care le traduce?

– În acea formulare, eu mă exprimam mult mai simplu, mai terestru: spuneam că, traducând, trebuie să scrii (nu să re-scrii) cartea altuia, o scrii şi tu, dar o scrii deja altfel, ceea ce face să fie, deja, altă carte. Dar, pentru a vă răspunde „aplicat” la întrebare, este adevărat că, tot traducând, ajungi să vorbeşti, să te exprimi asemenea celuilalt, ceea ce e un pericol. Dar dacă ai înţeles că originale nu pot fi decât traducerile, începi să muţi, adică să extinzi, laboratorul şi atelierul de traducere şi în textul propriu, şi să-i simţi mult mai distinct pe ceilalţi în tine, în „stilul propriu” – ceea ce înseamnă să simţi, la propriu, pe piele, însăşi cultura! Cu toţii simţim „anxietatea influenţei”, dar contra-falsa memorie mi se pare un păcat cultural major. Polemic faţă de moravurile dominante în cultura română actuală, prefer să traduc la vedere, cinstit, decât să plagiez, să pastişez „inefabil”, asemenea intelectualilor români normativi (căci supraexpuşi: condiţie a obscenităţii), care nu-şi recunosc „sursele”, adică ascund că traduc, preferând să nu traducă, căci e, vai, de ruşine, este ceva minor, subaltern să traduci, dar îngânându-şi modelele şi transformând, astfel, actul cultural public într-o litanie şi într-o (panto)mimă.

© 2007 Revista Ramuri