Exilul ºi împãrãþia

Cartea de poeme a lui Gheorghe Mocuþa, cãlãtorie, exil, Ed. Brumar, 2007, poartã amprenta unui traseu existenþial, unei deza­buzãri generatoare  de interogaþii, de  consem­nãri tensionate a fragmentelor de viaþã care împânzesc imaginile. Asemenea paginilor unui jurnal, eul liric noteazã cu fervoare, trãieºte autenticitatea fiecãrei clipe, rescrie ca ºi cum ar respira aerul proaspãt sau încãrcat. Exilul într-un oraº al luminilor, în Parisul legendar, înfiorat de aluzii culturale, risipeºte nimbul livresc, înclinând spre rupturi, derive, spre umbra unui univers tentacular: „dimineaþa când mã trezesc / hotelul de imigranþi scârþâie ca o corabie beatã / vecinii se ceartã într-o limbã necunoscutã / tipul de la trei se dã iar cu capul de pereþi, / metecul îºi scoate progeniturile la plimbare“ (jurnal).

Poetul decupeazã felii de viaþã, reface un spaþiu inospitalier, haosul cotidian în care limbile se amestecã, valorile se clatinã, fiinþa umanã trãieºte periferic, halucinant. O realitate crudã, tãioasã marcheazã aceastã cãlãtorie care penduleazã între „vagonul ticsit al metroului 13“ ºi „venele fragile ale fiului“, între Malraux ºi sensul istoriei „dupã 11 septembrie“, între frumuseþea proustianã a locurilor ºi subteranele umilitoare ale unui oraº care îºi deschide pântecele ºi revarsã miasme ºi fiinþe bizare, gesturi lipsite de tandreþe ºi dureri greu de reprimat. Cel care cãlãtoreºte nu mai reþine exteriorul construcþiilor, nu mai rescrie o reþea culturalã, un traseu spiritual, ci priveºte în sine, trãieºte condiþia de exilat, de fiinþã aparþinând unui turn Babel derizoriu, filtrat printr-o „turmã postmodernã fãrã pãstor“, printr-un spectacol grotesc al globalizãrii, prin deteriorarea unui mit seducãtor. „Parisul e o bomboanã imensã“ – spune poetul ironic, reþinând o impresie cãrturãreascã, o iluzie spulberatã de acest „babel mohorât“. Un român intrat pe poarta acestui teritoriu glazurat, ademenitor, se resemneazã gândind nostalgic la interbelicul îndepãrtat, la orizontul inteligenþei în floare, al refugiului fertil „la café de flore“ sau pe apele ºerpuitoare ale Senei  dintr-un ev al modernitãþii poetice sau plastice, din care nu lipsesc  Monet, Mallarmé, Apollinaire. Iatã cum prezentul descompune iluzia, rãstoarnã spaþiul memoriei afective ºi transcrie autenticitatea vieþii, tragismul fiinþei înstrãinate: „cu fãlcile încleºtate / ca într-o crizã de epilepsie / rup cu dinþii din culorile psihedelice ale cheiului / caut ceva cum ar fi pãmântul promis / o imagine pe care s-o imortalizez / nu cu sufletul / ci cu aparatul meu de fotografiat / dar acolo curge un râu o apã tulbure / care îmi duce la vale trupul ºi nu se mai opreºte“ (adio. la pont neuf).

Sunt ºi momente  împãrãteºti în acest infern existenþial. Tinerii care se sãrutã printre porumbeii din faþa catedralei Notre Dame dezvãluie o razã de luminã, de zbor, un tablou desprins din pânzele lui Chagall capabil sã atingã privirea divinã: „Dumnezeu care a vãzut toatã scena / zâmbeºte ºi trage mulþumit perdeaua norilor / însoþit de alaiul tãcut al serafimilor / cei cu mulþi ochi / ºi al heruvimilor cu câte ºase aripi“ (colþul meu de paradis).

Aspectul biografic ocupã locul central, fiindcã eul liric transcrie, traduce vocea autorului „pe drumul calvarului“, strãbãtând podul Mirabeau printre cerºetori, bântuit de „masca de cearã a lui paul celan“ sau de þipãtul unei pãsãri.

Metroul, spitalul, sãlile de aºteptare, secvenþe de la periferia oraºului privite la televizor, realitatea imediatã reprezintã lumea exilatului, o supravieþuire alarmantã la umbra oraºului încãrcat de aluzii culturale, de lumini paradisiace, de muzee ºi cãrþi. Dar nu aceastã faþã împãrãþeascã primeºte paºii poetului, ci lumea suferinþei, a subteranelor, a infernului cotidian mãcinând drumul prin labirintul contemporan. Revolta camusianã transpare în aceste pagini care descriu durerea emigrantului într-o lume a discriminãrii, a mizeriei ºi ºomajului. Confortul cãlãtoriei în Paris este anulat de sfâºietoarea cãdere într-un orizont al incertitudinilor, al suferinþei ºi deziluziei. Spiritul nu mai genereazã revelaþie, ci suportã agresiunea istoriei, agonia unui univers care trãieºte din amintirea trecutului. Împãrãþia Parisului se destramã la umbra umilinþei ºi a haosului. Gheorghe Mocuþa este poetul care vorbeºte din interiorul fiinþei, din lumea credinþei, a spiritului despre þesãtura îndureratã, deºiratã, maculatã a înstrãinãrii: „fiul meu mã bãtea pe umãr / cu zâmbetul lui concesiv spunându-mi ceva / cã el ºtia unde sã mã gãseascã ºi cã parcul e templul meu / cã aici am venit sã mã rog la zeii mãrunþi la furnici / ºi la Dumnezeul cel mare“ (mierle negre).

Într-o lume lipsitã de sens, cu iluziile sfâºiate, într-o realitate care ºi-a pierdut fãrâma de umanitate, cartea lui Gheorghe Mocuþa este o confesiune tulburãtoare, un jurnal poetic revelator.