Joc secund

Dupã exibãri deconcertante ºi descinderi în zonele imunde, periferice ale confesiunilor douãmiiºtilor, lirismul revine la þinuta reflexivã, nemodernistã, dincolo de tranzitivitatea impudicã, licenþioasã, de ecorºeul previzibil al unei generaþii în derivã. Prefaþatã de Cristian Bãdiliþã, cartea lui Daniel Stuparu, Alchimice, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureºti, 2007, este semnul disciplinei creatoare, fiindcã sonetele tânãrului poet pun în evidenþã un spirit atras de facerea textului, de ºlefuirea cuvântului care poartã amprenta acribiei poietice, a dimensiunii livreºti imposibil de ignorat într-un demers ludic ºi manierist, postmodern ºi cerebral, sfidând biografismul excesiv ºi înclinând spre treapta incandescentã a limbajului purificat, aseptic. Daniel Stuparu aparþine unei familii poetice rafinate, unor creatori încredinþând paginii vocabule îndelung cumpãnite, filtrate interior, cu inflexiuni impersonale, ezoterice, încãrcate mitologic ºi drapând sentimentalismul în falduri alchimice, ferite de priviri neiniþiate. Barbian, parcimonios, dar ºi pãtruns de taina Pajerelor mateine, cunoscãtor al manieriºtilor fascinaþi de tãcere ºi de religia versurilor care dau un sens mai pur cuvintelor tribului, Daniel Stuparu aºterne pe paginã textul dupã ce i-a simþit savoarea ºi încãrcãtura spiritualã. Limbajul se supune formelor fixe, aparent glaciale, dar atât de voluptuoase în materialitatea lor celestã, în asiatismul lor seducãtor, în sonoritatea generatoare de tãrâmuri capabile de permanente metamorfoze. Mereu imaginând arte poetice, privind la Mallarmé, Valéry, dar ºi la jocul limbajului din lirica lui ªerban Foarþã, Daniel Stuparu este atras de laboratorul poetic ºi poietic, de ingineria textului care se naºte în încãperi misterioase, în vase ºi eprubete dintr-un timp defunct, plin de heralzi ºi alchimiºti, de simboluri  care prelucreazã materia primã ºi o transformã în aur: „Privesc în mine însumi ca-ntr-o carte / În care chipuri tainic se ascund / Pe când, stingher, mã sting ºi renasc und- / e focul prim uneºte, nu desparte. // Hermetic ard, mocnind, cu ºapte arte / Sub geanã – pe-un prudent, tãcut, fecund / Mâl nisipos, din care, muribund / Mai sper sã mã înalþ ca Bonaparte“ (Athanor).

Dincolo de ezitãri ºi naivitãþi prozodice, Daniel Stuparu ascultã de bãtãile inimii, dar, mai ales, de forma severã a sonetului care închide ºi deschide, ascunde ºi dezvãluie, urmãreºte treptele spiritului în oglindirea lui purificatoare. Pentru poet, alchimia verbului înseamnã corespondenþã între materie ºi formã, între litere ºi cuvânt, între joc ºi iniþiere. Poezia devine un labirint generând pierderi ºi regãsiri, fantezie debordantã ºi artificii, familiarizare cu filozofia ocultã, cu textele gnosticilor care aveau cultul cunoaºterii spiritului. Poezie a cunoaºterii, Alchimice pleacã de la un concept pe care îl dezvoltã, îl asediazã imagistic ºi lingvistic. Din aceastã  perspectivã, volumul scade în altitudine, rezumându-se sã ilustreze traseul hermeneutic, sã deschidã, ca un evantai baroc, ca o coadã de pãun, o întreagã literaturã alchimicã. Chiar titlurile sonetelor sunt desprinse dintr-un tratat al simbolicii alchimice, al miturilor pãgâne ºi creºtine, al relaþiei dintre materie ºi spirit, dintre macrocosmos ºi microcosmos.  Aceste coordonate ezoterice ºi-ar gãsi locul filtrate subtil în matca sonetului ºi livrate parcimonios într-o construcþie originalã. Chiar dacã dimensiunea  gnosticã a textelor mizeazã pe latura ludicã, strãbãtând modernismul românesc (Blaga, Bacovia, Barbu), simþim mereu la lecturã o grilã împovãrãtoare, un model care aºteaptã clipa desprinderii: „Prin moarte sumbru trece, ca un întors amor / Cu aripi plumbuite, ce invers se ridicã / Spre trandafirul  negru – madona mea de picã. // Ea, palid chip, tresaltã, cu melancolic dor / Sub pana-mi sãltãreaþã ºi limba cea pelticã / Atinsã de fiorul  ascunsului Amor“ (Per Crucem ad Rosam).

Trecut prin deschiderea renascentistã, sonetul capãtã prospeþime, devine un mod de comuniune spiritualã ºi afectivã, instaurând un limbaj secund, inaccesibil. Ca ºi poezia, alchimia înseamnã trepte parcurse spre purificarea materiei, spre obþinerea metalului preþios, spre desãvârºirea unui efort creator. Este meritorie încercarea lui Daniel Stuparu de a migãli dantelãria sonetului, de a citi existenþa prin prisma unor texte care se supun rigorii sonetului, traversând scena literaturii, înþelegând opera literarã ca o permanentã transmutatio. Accesul pe „tãrâmul straniu“ al poeziei  înseamnã rigoare, livresc, incandescenþã spiritualã, un joc secund, mai pur: „Îmbãiat precum un rege, din argintul viu tu ieºi / Leonin, în resurrectio taurul sã îl supui / Ca un toreador oniric, renãscut între Aleºi, // Când la braþ galant, regina – submisiv, cu gesturi ºui - / Pe sub dalbe flori limpide, ce se scutur din cireºi / Tu urmeazã pe tãrâmul straniu, unde viciu nu-i“ (Transmutatio).

Alchimice este o carte plinã de promisiuni.