O lume rãsturnatã sau Jurasicul postcomunist

Eseurile care al­cã­tuiesc Demo­craþie în ruge caviar, noua carte a lui Ionel Buºe, editura Fundaþiei Alfa, 2007, transcriu contradicþiile postdecembriste, o lume aflatã într-o tranziþie exasperantã, grotescã ºi absurdã, cu largi deschideri spre un orizont carnavalesc. Chiar coperta cãrþii surprinde un detaliu din Grãdina plãcerilor lumeºti, tabloul lui Hieronymus Bosch încãrcat de fantasme, de fãpturi teratologice descriind imaginarul colectiv medieval într-un amurg terifiant, profetic. Pictorul flamand stã sub semnul carnavalului ºi traverseazã „rituri de tranziþie“ ca ºi Goya, recitit de Victor Ieronim Stoichiþa din perspectiva studiilor de antropolgie culturalã ale lui Bahtin: „de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, renaºterea carnavalescã, rãsturnarea revoluþionarã ºi breºa din calendar vor pãrea sã fi fost cãi diferite de acþiune ºi reflecþie asupra timpului, la a cãror rãscruce se plaseazã naºterea lumii moderne“ (vezi Victor Ieronim Stoichiþa ºi Anna Maria Coderch, Ultimul Carnaval: Goya, Sade ºi lumea rãsturnatã, Humanitas, 2007).

Trãind într-o lume lipsitã de normalitate, la rãspântie de drumuri, conservatori ºi ipocriþi, aflaþi între modernitate ºi postmodernitate, atraºi de ipostazele omului recent, românii sunt deschiºi democraþiei în rouge caviar. Democraþiei pe muchie  de cuþit, oscilând între roºul comunist, rãsãritean ºi negrul aristocratic, marcã a spiritului care se muleazã dupã tiparul recentelor trasee. Calea spre rouge caviar asigurã unitate cãrþii lui Ionel Buºe în admirabile eseuri despre mentalitãþi româneºti care nu exclud scena, spectacolul, teritoriul rabelaisian dominat de masca ºi butaforia carnavalului cu strãluciri îndoielnice ºi focuri de artificii incapabile sã domoleascã libertinajul gesturilor sau al cuvintelor. Noua democraþie „a fost experimentatã cu succes în Occident, dupã rãzboiul rece, când foºtii susþinãtori occidentali ai gulagului comunist  ºi-au fardat uºor traseul politic, pãstrându-ºi caviarul capitalist. Ca ºi activistul utopic, Rouge caviar-ul are o structurã contradictorie“.

Ionel Buºe comenteazã cãrþi, desprinde fizionomii, filtreazã spiritul românesc într-o lume care ºi-a ieºit din matcã. Dacã universul carnavalului se caracterizeazã prin libertinaj, exces, rãsturnare, travestire ºi bucurie, aceleaºi trãsãturi se rãsfrâng în oglinda postrevoluþionarã. Minerii mascaþi, golanii, demagogii, oportuniºtii, descurcãreþii sunt personajele care traverseazã scena democraþiei româneºti, cu rãsturnãri spectaculoase: „Stãpânul incult este monstruos. El este fosta slugã care a devenit acum stãpân“. Sunt aduse în discuþie cãrþile fundamentale despre specificul naþional ºi faptul de a fi român, despre delirul politic, sexul ºi bãºcãlia din eseurile lui Patapievici. Lichelismul, kratofagita, figura infernalã a activistului se rãsfrâng asupra structurii omului politic, imagine grotescã într-o lume lipsitã de transcendenþã, aflatã într-o crizã de modele: „Omul politic, versatil ºi parvenit, gãseºte rapid mijloacele accederii la putere, întreþinând din interior maladiile acestei crize, din care el însuºi a luat naºtere“. Ionel Buºe interpreteazã fenomenul politic din perspectiva filozoficã, familiarizat cu teritoriul imaginarului, cu gândirea româneascã raportatã spaþial ºi temporal, dar ºi cu un orizont cultural fertil, capabil sã deschidã uºi nebãnuite. Parabola din filmul Glissando  sau „euforia de carnaval“ din filmul lui Pintilie, De ce trag clopotele, Miticã susþin reflecþii despre avatarurile unei lumi pe marginea prãpastiei, euforicã, stranie, mereu în derivã. „Spaþiul mulþimii sau al cârciumii“ reprezintã emblema personajelor lui Caragiale care „sucombã la limita neputinþei de regenerare“.

Aceeaºi atracþie pentru actualitatea marelui dramaturg se remarcã în „imaginarul trãncãnelii“, unde, pornind de la eseul lui Mircea Iorgulescu, Ionel Buºe descifreazã prostia ca sistem.

Ionel Buºe nuanþeazã filozofic, explicând, prin Platon, sensul cuvintelor, temeiul limbii, relaþia între sens ºi „logoreea somnambulicã“. Prostia ºi miturile ei înalþã figura piºicherului „specialist al mistificãrii ºi automistificãrii“. Imaginarul minciunii îmbogãþeºte lumea de mucava a lui Caragiale, cu deschideri spre prostia regimurilor totalitare.

În lumea carnavalescã ºi democraticã se insinueazã un personaj reprezentativ: Miticã de România. Un titlu de nobleþe filtrat prin periferia societãþii, prin inculta vehemenþã a opiniilor, prin talentul de a nu spune nimic într-o goanã furibundã pentru a câºtiga locurile din faþã în tribune, pe micul ecran, în fauna parlamentarã: „Miticã mitocanul“ este „purtãtorul tuturor credinþelor, tocmai pentru cã nu are niciuna. Pe el nu-l deranjeazã sã fie european ºi sã nu fie, în acelaºi timp. Europa e o chestie nici prea prea, nici foarte foarte“.

În aceste pagini, Ionel Buºe construieºte personaje, reface o tipologie postcomunistã din prezentul care nu a pierdut structura carnavalescã, strãlucirea derizorie a mascaradei revoluþionare ºi bestiarul imprevizibil, ieºit din noaptea aparentei agonii comuniste.

Structura cãrþii lasã deschisã calea despre adevãr ºi minciunã, despre comunism ºi capitalism autohton, despre înlãnþuire ºi eliberare. Mereu evadând din prezent, atras de jocul comunist sau de cel postcomunist, omul timpului prezent nu poate alunga masca farsei, a spectacolului obþinut cu orice preþ în faþa contemplatorului naiv.

Fãrã îndoialã cã punctul de greutate al cãrþii lui Ionel Buºe în reprezintã Omul de Jurassic Park sau despre simulacrul autohton. Acum, eseistul se desfãºoarã dezinvolt, ludic – spectacular, într-o „lume a simulacrelor ºi a decrepitudinii“. Mirajul american ºi teritoriile virtuale determinã naºterea lui homo demens: „lumea – o imensã salã de spectacol, care tinde sã devinã ospiciu“. În plinã postmodernitate à rebours, „imaginea unei lumi româneºti în agonie“. Cât de mult comunicã secvenþele lui Ionel Buºe cu suprarealismul din picturile lui Bosch sau cu monºtrii lui Goya: „un amestec suprarelaist de imagini postcomuniste cu fiinþe humanoide, cãrora li s-a confiscat identitatea“. Iatã o viziune parabolicã a tãrâmului românesc în era dinozoocraþiei, o descriere în care figura unui eseist remarcabil se contureazã distinct: „În scenariu apar apoi limuzinele, vilele luxoase, baronii de carton – expresia cea mai reuºitã a simulacrelor, lumea nouã. Spre deosebire de cea din Blade Runner, în care orice centru dispare, aici el devine ubicuu. Haita ºi clanul ajung centre de putere ce simuleazã valorile. Dacã nu faci parte dintr-o haitã (cu ºtaif sau fãrã), eºti devorat. Toatã lumea comunicã, dar limbajul devine incomprehensibil. În schimb prin mârâieli ºi înjurãturi, te poþi înþelege cu orice. Spiritul de gaºcã ajunge ideologic. În Jurasicul postcomunist se foloseºte muncitoreºte barda sau kalºnicovul politic, împotriva spiritului civic“.