Sunt atâtea voci lirice în evantaiul eului poetic al Ioanei Dinulescu. Niciodată pândit de monotonie, deşi temele şi motivele se reiau până la vertijul mistuitor. Evantaiul acesta se deschide şi comunică, imperceptibil, cu Dumnezeu, instanţă care şi-a pierdut aura hieratică şi coboară pe acoperiş sau printre blocuri. Lui poate să i se confeseze acest eu umil, provincial, impudic, zeflemitor, plin de reproşuri, revoltat şi solitar. Iată câteva din invocaţiile unei claviaturi inconfundabile, marcă a unei cărţi de poezie de prim rang: „Doamne, aş vrea să fiu mâtza ta“, „Doamne şi Tu, nu mă mai lua în balon / nu mai face mişto de mine“, „Doamne, şi Tu, dacă eşti atât de fraier“. Dumnezeu are chipul şi asemănarea fiinţei care scrie, nu mai aparţine tuturor şi poate fi un bun dobândit prin umilinţă, descris ca într-un desen copilăresc: „Dumnezeul meu are urechi atât de lungi / că poate auzi în ziua de Crăciun / concertul de Anul Nou / al operei din Viena“. Îndrăgostită de Dumnezeu, poeta, fiinţă de hârtie, dar şi succesiuni de ipostaze biologice, de reacţii fiziologice, scrie despre oraşul ei, despre lucrurile simple purtate într-o biografie zdrenţuită, cu clamări bacoviene, cu abisuri ale trupului filtrate dureros prin oglinzi cotidiene.

Dintre cărţile de poezie citite în ultima vreme, puţine m-ai impresionat ca aceste Poeme de pe malul stâng (Ed. Aius, Craiova, 2007). Au răzvrătirea eului care simte tristeţea cărnii, golul livresc al modernilor trecuţi prin labirintul mallarméan: „Carnea ta e tristă, dar ochii îţi râd“.

Poemele Ioanei Dinulescu seamănă cu ecorşeul dureros. Lasă la vedere urmele, petele de sânge, dâra trecutului: „aşa că am smuls din ţâţâni uşa, / ferestrele / casei mele de hârtie / şi acoperişul albastru“.

Nu pot lipsi lecturile care sorb existenţa, întristând carnea: o hoinăreală în lumina reflectoarelor mâşkiniene se completează, ironic, postmodernist, cu versuri de Sylvia Plath. Alături, ipostaza poetului are nevoie de comparaţii „de care n-ar mai râde nici curcile“. Sunt destrămate stereotipii, solemnităţi ridicole, socluri himerice.

Biblioteca, natura, realitatea imediată comunică şi întreţine periplul eului liric prin imperiul singurătăţii, al cartierului sufocant, al blocului purtând viaţa de fiecare zi, ritmul obsedant al trecerii: „Lacrimi de sticlă mărunţită / între dinţii discursului meu / despre Dumnezeu, // cadavrul unei flori de măceş / pe petecul / pântecul anonim / de iarbă fragedă / dintre blocul 13 şi blocul 3 bis. // Departe de scrâşnetul pintenilor / cazoni / pe asfaltul ca pielea netăbăcită / a unui dinozaur răstignit // pe crucea uliţelor înnodate în propria / lor duhoare / în propria lor legendă fără noimă, / aici, pe malul stâng al Jiului, / port între dinţi holograma florii de măceş / şi pielea transparentă, de viţel egiptean, / pe care nu îndrăznesc să scrijelesc / nătângul meu discurs / despre bunul şi prea înţelegătorul, / al poeţilor fără talent, / Dumnezeu“ (Discursul meu despre Dumnezeu)

Ironică, autoironică, şfichiuind reflemitor, tăind în carnea poemului, ascuţind mereu un bisturiu exersat în incizii dureroase, Ioana Dinulescu aruncă fardul, reflexivitatea imaculată, ermetismul frivol şi îşi pregăteşte armele pentru confruntarea cu oraşul, spaţiu balcanic, dezolant sau tandru, agresiv sau curtenitor. Sfârşitul săptămânii este ieşirea în sărbătoarea ipocrită şi pregătirea pentru reluarea efortului sisific, cale tragică spre Golgota: „În dimineaţa asta, a nimănui, / fără condică de prezenţă, / fără jăndari, primari, redactori şefi, // voi rătăci prin Parcul Romanescu / liberă şi libertină, ca o frunză plutind tihnit câteva ceasuri bune / departe de hărmălaia după-amiezii // de sâmbătă / duminică / în oraşul pregătit de sărbătoare“ (A opta zi a săptămânii). Visul se risipeşte în pulberea indiferenţei, în oraşul care respiră monoton, când „istoria municipală îşi dă poalele / peste cap / rânjeşte mânzeşte“.

Ca şi Isarlâkul lui I.D. Sârbu, Craiova din aceste poeme este un spaţiu lipsit de glorie şi de strălucire, deschis carnavalului rabelaisian, istoriei şi timpului necruţător. Dacă pentru Rimbaud eu este un altul, pentru Ioana Dinulescu, fiinţa biografică se proiectează în oglindă şi întreţine un dialog între eurile divergente şi totuşi armonizând în plan textual: „Cui i-aş spune eu eşti / dac-ar fi doar proiecţia pe oglinda / unei pagini târzii / a trupului meu fraged, dar ştiutor / de la treizeci de ani“. Fiind „puţintel, oţârică mai înţelept“, Dumnezeu coboară olteneşte pe aproape, comunică atât de bine cu semenul său lipsit de ipocrizie, gata să se autoironizeze ca Ion Creangă citit postmodernist: „ia, sunt şi eu, acolo, oţârică de om, / o firimitură rostogolită sub mese, îmbelşugate, la nunta din Cana Galileei“.

„Văduva trandafirie, a nimănui“, este ipostaza gravă a fiinţei reflexive, traversând imperiul cărţii, al blocurilor dintr-un oraş absurd, kafkian, refăcând din cioburi şi tăieturi însângerate un traseu poetic niciodată epuizat. Dincolo de jovialitatea tonului, de oralitatea limbajului care face haz de necaz, se ascunde un poet al adâncimilor, al existenţei tragice într-un spaţiu lipsit de transcendenţă, sclipind strident într-un decor de carton. Craiova din poemele Ioanei Dinulescu este un loc lipsit de întâmplări, o moară măcinând carnea şi visul.