Bijutierul şi alte poeme care nu există, Editura UNArte, Bucureşti, 2008, este noul volum de poezii al lui Valeriu Mircea Popa, poet manierist, atent la veşmântul textului, la tăietura delicată şi rece a materiei lirice. Pe urmele lui Constantin Abăluţă, se reţin acele sunete bacoviene, studiate şi filtrate borgesian, cu mici breşe spectaculare, comprimări ale gesticulaţiei dezacordate adesea. Şi pentru Valeriu Mircea Popa lumea poetică este labirint sau expresie controlată, ferită de grandilocvenţă sau sfâşietoare revărsări sentimentale. Semne minimaliste sunt presărate pretutindeni, fiindcă nimicul este ridicat la rang de motiv generator de spaţii neutre, lipsite de transcendenţă, purtând haina derealizării moderniste. O carte despre nimicul flaubertian sau despre neantul lucidităţii, iată visul celui care se lasă mistuit de ascendenţa Aleph-ului, de cărţile citite prefăcute în cenuşă, de soarta textului după ce s-a scris cartea în care se oglindesc toate celelalte cărţi. Desigur, „un Aleph este unul din punctele spaţiului care conţine toate celelalte puncte.“ Iată cum contrage poetul luminozitatea semnului revelator din perspectiva devalorizării, a deteriorării: „las’că o să vină Aleph / punctul acela strălucitor / prin care se văd toate treptele cerului / şi propria privire / în acelaşi timp / o să vină Aleph / şi noi îl vom primi ca pe un lucru de nimic / ceva ce se aruncă la tomberon / de parcă ar mai conta ce facem noi / după Aleph“ (după Aleph).

După ce a străbătut textele universului, desfigurat de durerea cărnii, poetul a pierdut cosmosul şi încearcă să rescrie labirintul, să exploreze golul spiritual, lumea subterană. El tânjeşte după mici semne geometrice, după locuri de unde poate construi un punct de plecare spre teritorii poietice. Albul este semnul glacialităţii sau strălucirea oglinzii, prag între spirit şi trup, între două lumi care poartă mărcile scripturalităţii: „farfurii de hârtie“, „pahare de hârtie“. Poetul brodează din cuvinte un univers al corespondenţelor, al cotidianului păstrat în minimalismul său degradant, rescrie lupta spiritului cu corpul, a luminii cu umbra sau decupează fragmente de suprarealitate: „un kitsch / un flamingo de alamă / lângă salata cu ridichi / şi măsline.“

Drumul poetului este o călătorie spre nicăieri, o destrămare a formelor. Cuvintele se desfac de sensul lor primar şi se configurează un spaţiu iregular, manierist, ca un vârtej încremenit: „prin septembrie / tencuiala de pe clădiri / pleacă spre alte ţări mai calde / aşa că s-ar cuveni să nu vorbim / o vreme / despre timpurile de-acum // tot nu o să ajungem / nicăieri“ (pe spatele soarelui).

Poetul nu are încredere în amintire: „mai multe nu-mi aduc aminte“, improvizează un început, notează câteva gesturi, frânturi dintr-o naraţiune întreruptă brusc, gata să prindă „conturul unei halucinaţii“. Ca şi pictorul, poetul reia aceeaşi temă, schimbă culorile sau vocabulele, dar şterge mereu, reface un contur, un spaţiu gol, într-un nesfârşit început: „ce idee ridicolă / să iei totul de la început“. Valeriu Mircea Popa este „bijutierul“, artizanul nimicului, scenograful unui spectacol niciodată desăvârşit. Între etajele locuinţei orice comunicare este absentă: „între parter / şi etajul unu / balustrada blocului este tot mai roasă de roasă“. Totul duce spre nicăieri: „şi aici / şi dincolo / şi nicăieri“. Lumea poetului este un teritoriu dispărut, cu scări prăbuşite, cu intrări şi ieşiri bizare, adevărat Babel din tabloul lui Bruegel: „iar oliţa noastră de noapte / din porţelan / cu nişte litere arabe înăuntru / dovedeşte că Atlantida a existat / ba chiar continuă să existe / undeva / înăuntru fiecărui trup“ (Atlantida). Mundus subterraneus este un spaţiu al contraindicaţiilor, al literelor care rescriu ordinea şi dezordinea, cercurile magice celeste sau mahalaua din sud, talciocul, ascensorul, balamucul. Este demn de atenţie efortul scriptural, fiindcă acest volum reface demersul poietic, traiectoria cuvintelor care traversează iregularitatea dezarmantă a universului şi apoi se încarcă miraculos cu lumină, făcând să strălucească nimicul, haosul, mişcarea halucinantă a existentului: „uite / băga-mi-aş picioarele în ea de viaţă / am prăpădit atîţia ani / numai ca să-nvăţ cifra trei / cine ştie cât o să mă coste / până s-ajung la patru / vorbea de unul singur / individul acela dubios / îmbrăcat într-un halat ca vai de lume / la balamuc / încerca să nimerească / butonul potrivit al ascensorului / cu un deget arătător într-atât de murdar / încât pe drumul spre cer / podeaua încăperii începea să strălucească“ (butoanele ascensorului).

Poate prea explicită, această artă poetică deconspiră voluptatea plastică a imaginii obţinute ludic sau cerebral, un drum care îşi are originea pe retina familiarizată cu vitralii, catedrale, cerşetori din pânzele spaniole sau „caldarâmul subţire dintre sânge şi zăpadă“. Poetul trece de la o redactare aparent spontană, de jurnal, fără ascunzişuri poetice/poietice („spunea Nora Iuga / la telefon / puţin după patru ianuarie // şi Nora avea peste 70 de ani“), la coridoare secrete, lipsite de oralitate. Acum eul liric ascultă tăcerea, se lasă în voia „jelaniei greierilor captivi îmbibaţi cu vodcă“, livrându-se jocului cu spirale.

Şi, de aici, se naşte un teritoriu al reflexivităţii, definitoriu pentru un poet adevărat. Laconică, strălucind ca diamantul, preţioasă adesea, poezia lui Valeriu Mircea Popa redă nimicului profunzimi lirice remarcabile: „branhiile unei foi de hârtie / printre ape // şi ceva curaj / ca să înţelegi“ (atingeri).