O poezie reflexivă scrie Florin Caragiu, a cărui formaţie de matematician şi teolog transpare în debutul său catacombe. totul e viu aici, Editura Vinea, Bucureşti, 2008.

Nu vom întâlni, în aceste texte, excesul autobiografic, nici fragmente din realitatea cea de toate zilele. Urmele contingentului sunt transfigurate într-un nadir generator de ţesături calofile, de retrageri fantaste, într-un periplu manierist, într-o explozie de miresme pe care trandafirul absent din toate buchetele o răspândeşte. Acest univers spiritual se încarcă imperceptibil cu o stare de fervoare, cu o transcendenţă care aminteşte beatitudinea psalmilor, rigoarea gnosticilor, dar şi melancolia unei condiţii umane ultragiate. Poezia lui Florin Caragiu seamănă cu „o cutie de imagini“, cu „un palimpsest“ sau cu acele forme care instaurează un orizont al oglinzilor multiplicând, la nesfârşit, labirintic, borgesian, un traseu poetic: „toată viaţa am vrut să învăţ / cum sufletul se face trup şi trupul suflet / fără să înceteze să fie ce sunt“ (cutia cu imagini).

Alchimia cuvintelor marchează o recrudescenţă a tensiunilor moderne, cu iregularitatea lor speculară, cu asianismul lor inextricabil, învolburat, cu structuri poetice ale unei ambiguităţi revelatoare: „tristeţea ta lasă peste cuvinte / o pânză în care soarele îşi ţese razele.“

Prelucrând materialul lingvistic, poetul atribuie sens, construieşte un edificiu din care sunt excluse verbalismul, vocala impudică, dezlănţuirea senzaţiilor nestăpânite. Trupul nu este descris dintr-o perspectivă a zonelor imunde, a carnavalului grotesc, înfăţişat în efemera lui anatomie, în pulsiuni neatinse de spirit. Urma desfrâului lipseşte în aceste versuri care nu exibă obsesii lăuntrice, propensiuni spre tărâmul lubricităţii. Trupul din poezia lui Florin Caragiu este atins de aripa spiritului, de semnele divinului: „Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns / văzând înălţările şi căderile viitoare. // Zilele în care ne lăsăm trupul / să atârne pradă vulturilor, afară din inimă, / când sufletul îşi trădează singurul ochi veritabil / iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară // Dumnezeu are nevoie de o fărâmă din noi / ca să dea libertăţii asprimea vinului, / El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele / trecute pe lângă ţintă în aerul spart de lumină“ (singurul ochi).

Recunoaştem un eu liric trecut în matca unei colectivităţi, în forma de plural a persoanei întâi, semn al unei abstrageri spirituale reverberând în univers, al unei singurătăţi care se regăseşte într-un regim al pluralităţii. Urmele unei fervori imnice susţin aceste versuri care nu au încredere în tranzitivitatea locvace a postmodernilor. Iată un cântec de dragoste amintind spaţiul blagian, întunericul şi lumina îngemănate în slova unei trăiri esenţiale: „orbirea e un cântec de dragoste / abia auzit / când genunchii adorm / lângă sânii mai aspri cu o dorinţă // am îngropat jumătate de lume / într-un singur cuvânt pe care l-am pus lângă cireşul uscat // toată această disperare înflorită în părul tău / mă va găsi dimineaţa / înotând în pământul străveziu“ (plecarea).

Imaginile se strâng şi se risipesc alimentate de cărări care se bifurcă, de magia oximoronului, figura predilectă a modernilor.

Întâlnim şi în „catacombele“ lui Florin Caragiu o recuzită a existenţei marginale, a destructurării aparente: „maidanul înflorit“, „blocurile“, „ecranul televizorului“, „străzile nesfârşite“, asfaltul, comutatorul. Sunt doar iluzii dintr-o ţesătură spirituală, fiindcă vocea lirică oficiază, risipeşte pilde, viziune, o adevărată „lecţie de supravieţuire“. Nu întâlnim fastidioase contururi moralizatoare, ci imponderabile descrieri ieşind din rama tabloului şi plutind în fascinanta lor atemporalitate. Inefabile şi profunde, versurile de început ale poetului au încă timp să se decanteze, să părăsească încărcătura livrescă şi să marcheze un teritoriu al autoreflexivităţii specific unui modernism renăscut. Iată o poezie în care eul poetic, lipsit de biografie, străbate „catacombele“ alterităţii impulsionale. Poetul îşi „pierde inima“ pentru a transfigura contingentul, pentru a se livra unei instanţe care preschimbă haosul în ordine, în spirit: „mi-am pierdut inima - / azilul meu de noapte // viaţa e o uşă crestată de cuţitul / abia ieşit din paleta amurgului // zăboveşti în prag cu buzele uşor crispate / fără să ştii ce te reţine să intri ori să pleci / strada atârnă de tocul ferestrei / pendula stricată acum o seară / dezleagă un murmur demult uitat // aleargă, se zbate, greşind mereu calea / spre un adăpost al fugarelor viziuni // inima e cântecul unui orb / pe lângă care Domnul / trece“ (azilul de noapte).

În sintaxa lor de litanie, versurile lui Florin Caragiu descriu ieşirea din obscuritatea catacombei spre freamătul spiritului, al vieţii. Relaţia lumină-umbră traversează aceste texte reflexive descoperind cămări ale spiritului iscoditor, ale ţesăturii manieriste, labirintice: „Vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amnarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor“ (lumina din umbră). Cartea lui Florin Caragiu este un debut remarcabil.