Un spirit solar, citadin, atras iremediabil către zone crepusculare, către melancolice pendulări solitare este Ioan Radu Văcărescu. Un volum antologic, Dreptul la melancolie şi alte poeme, Editura Axa, 2009, reţine Exil în oraşul imperial, Jelna, Melancolii retorice, Grădina gutuiului singur, Gnoze şi Muzeul figurilor de umbră, acele cicluri care configurează un teritoriu mereu rescris, o permanentă întoarcere spre madlena proustiană, dincolo de „anxietatea influenţei“, de vocile care se împletesc subteran şi alimentează, spărgând oglinzi manieriste, un demers liric.

Melancolia presupune o succesiune de măşti, o reculegere şi o explozie vindecătoare, o întunecare urmată de negaţie, de tulburări interioare. Jean Starobinski pune în evidenţă figura melancoliei, univers labirintic rezultat din rătăciri enigmatice, reveniri într-un cerc obsedant, cu legături spre orizontul nostalgiei şi al ironiei.

Ioan Radu Văcărescu este sedus de labirintul unui oraş devenit referinţă culturală, spaţiu livresc atins cu înfiorarea discipolului, descifrat pe urmele marilor spirite. Sibiul din aceste texte dobândeşte o aură afectivă, ieşind din contingent, din descrierea convenţională. El este o matrice a existenţei, emblemă în care iregularitatea vârtejului baroc se regăseşte în perdeaua de lumină şi umbră, de topos patriarhal, filtrat biografic. Un oraş pătrunde prin toţi porii, prin toate fibrele, se revarsă în stări şi reacţii, împrumută contur şi se deschide inexorabil spre fiinţa efemeră. Poetul stăpâneşte oraşul, îl pândeşte şi îl scrie altfel, mereu purtând povara umbrelor, figurilor din muzee de umbră. O privire spre cer din acest oraş-labirint înseamnă o ieşire spre indiferenţa cosmică, o clipă de eternitate: „Bate în dungă orologiul din Turnul Sfatului / clipa solemnă se refugiază în cotloanele vetuste ale oraşului / stăm şi privim caleştile care altădată / opreau în faţă la Brukenthal / lumina grea ne macină ochii buzele limba / nostalgiile gemene de iunie / […] noi stăm pe bordură cu picioarele amorţite / şi privim stelele reci şi plictisitoare ca întotdeauna“ (Pe bordură).

Dintr-un orizont periferic, eul liric intră într-o zonă atemporală, dincolo de răceala celestă, sedus de nemarginile universului. Ioan Radu Văcărescu nu transformă volumul în diorame, în săli de muzeu care lasă reflectorul să refacă, impresionist, un timp pierdut.

Ca orice postmodernist, poetul răstălmăceşte prin prisma ironiei intertextuale limbajul bacovian, jucându-se cu armura negaţiei, cu masca bufonului desprins din îndoliata figură a melancoliei: „nu mi s-a împlinit nicio profeţie politică / nu am câştigat la loto / banii s-au dus aşa cum au venit / ca gâştele pe apă / pariurile toate le-am pierdut…“ (Bilanţ). Turnul iluzoriu al melancolicului se prăbuşeşte, iremediabil, iar ieşirea din labirint se amână cu voluptate, cu ironie sau nostalgie, ipostaziind un traseu atrabilar.

Poetul alege masca fiinţei rătăcitoare, a călătorului „navetist proaspăt“, „autor de poezii postmoderne“, traversând oraşul „cu ziduri bătrâne urâte“, luând autobuzul şi trecând pe străduţele întipărite cu numele lor, citind hamletian fiecare pagină a burgului-carte, a burgului-iubită, a drumului zilnic, obsedant, monoton şi revelator, cu acele praguri subterane, cu vitrine luminoase sau paradisuri fetide, într-un carusel cărtărescian, manierist, sclipitor sau derizoriu. Fără să aibă forţa vizionară a miraculoaselor descrieri din Faruri, vitrine, fotografii, rătăcirile poetice ale lui Ioan Radu Văcărescu sunt seducătoare: „trec dinspre bulevard pe lângă parcul astra / spre inima oraşului şi gândul iarăşi îmi zboară în trecut / prezenţa obsedantă a după-amiezii caniculare de iulie / frunzele nemişcate ale castanilor / lentoarea tramvaiului coborând pe centru spre gară / mirosul de cafea proaspăt măcinată la tosca / împânzind întreaga stradă cu aroma ei exotică“… (Drum zilnic).

Aglomerarea de senzaţii (vizuale, olfactive, auditive), succesiunea de fragmente creează un desen expresiv, lipsit însă de fantezia dictatorială, de mişcarea barocă a liniilor care trăiesc la incandescenţa închiderilor melancolice sau a deschiderilor alchimice.

Ioan Radu Văcărescu a deprins ştiinţa punerii în pagină, a structurării textului capabil să susţină retrageri sau înaintări, să rescrie biografia fiinţei într-o lume a contradicţiilor. Poemele de dragoste sunt invocaţii rafinate într-un „cartier baroc“, redescoperind, mereu, „fiinţa ascunsă a oraşului imperial.“ Tablouri fine, în reţea de culori de crepuscul întreţin o stare de reverie, de decor proiectat cu voluptatea redescoperirii unui spaţiu al recluziunii sau al peisajului interior filtrat prin „ferestre deschise“: „Părul ţi-e ud de lumină / stăteam în camera scundă / în faţa ferestrelor deschise spre cartierul baroc / priveam liniştea aşternură pe zidurile de var / respiram odată cu fiinţa ascunsă a oraşului imperial“ (Ferestre deschise).

Îi reuşesc lui Ioan Radu Văcărescu scene de interior, alegerea recuzitei pentru un spectacol din care nu lipsesc draperiile grele, oglinzile şi paravanul, tăcerea tulburată din când în când de monologul exasperant, de opriri şi reluări ale unei idei, de ruperi ale fuxului memoriei dintr-un text niciodată terminat, prelungit într-un „ritual de melancolie“ amintind răvăşirile livreşti ale lui Mircea Ivănescu: „şi tu ai devenit transparentă / şi eu am devenit o umbră de august care priveşte / trup de suflet prins în capcana desăvârşită a negativului / zgâriat memorie devenită absentia ritual al melancoliei“ (Transparenţe).

Retorica melancoliei nu poate face abstracţie de voluptatea recitirii textelor vechi, cu aroma lor de naivităţi şi spirit ludic, de profunzimi intertextuale. Trecând prin invocaţia spiritualizată a textului eminescian sau prin cartea de recitire a lui Nichita Stănescu, poetul redescoperă un orizont auroral, o atmosferă în care simţurile descriu un badinaj erotic, o impudică privelişte dintr-un timp galant sau libertin, îmbibat cu infuzii de cântec lăutăresc sau de seducătoare atingeri: „Eşti acum toată-a mea, / Ciută dulce şi vicleană, / Te-am ademenit o noapte, / Aşteptarea n-a fost vană // Îndoită de la mijloc / Stai întinsă între perne. / Pe buclele de ametist / O lumină grea se cerne / De din cer şi mai departe, / De din deal şi de din jos, / Mulţumesc amantă scumpă, / Te sărut, Doamnă, frumos.“ (O călărire în zori).

Când îşi pregăteşte atent instrumentele poetice şi când se fereşte de capcanele melancolice ale influenţei, Ioan Radu Văcărescu creează texte remarcabile.