Critica lui Gheorghe Grigurcu aşază creaţia poetică a acestuia într-un plan secund. Nicolae Manolescu, în Istoria sa, recunoaşte valoarea poeziei lui Gheorghe Grigurcu dintr-o perspectivă manieristă, minoră, raportată şi la un teritoriu livresc, nuanţat şi rafinat, capabil să întreţină nestinsă arta de a trece dintr-un registru în altul, de a esenţializa sau de a crea spaţii plastice, precum în lirica lui Emil Brumaru.

Cartea sa de poeme, Cerc şi punct, Editura Alfa, Iaşi, 2010, pune în evidenţă măştile poetului, de la orgolioasa insurgenţă goliaridică spre provincia marcată inconfundabil de Amarul Târg. Un tablou este străpuns de jovialitatea rafinată a bibliotecarului rătăcind printre neologisme, găsind corespondenţe între trăiri şi expresii, între materialitatea cuvintelor şi rigoarea lor ascetică: „bate din picior face grimase e adorabilă/ Primăvara aceasta zurlie Primăvara aceasta/ semiotică/ fără studii terminate colindând/ ilustrele universităţi ale lumii cu o nonşalanţă/ cum a razelor soarelui la ora 8 dimineaţa/ de pe decolteul ei generos// această Primăvară goliardică amestecată/ în disputele oţioase ale limbilor de ferigă de pelin/ de pătlagină/ în (convocat de fulger) babilonicul senat// această Primăvară luxurioasă pedantă purtând/ o poşetă plină cu puncte pe care nu le scoate/ niciodată// lăsându-şi frazele neîncheiate cum bluza bolborosind“ (Porneşte Primăvara).

Poemele se contrag sau se răsfiră, concise sau arborescente, semn al spiritului creator trecând de la austeritate la voluptatea imaginilor, de la o dimensiune aforistică la un tablou al luminii şi umbrei îngemănate. Gheorghe Grigurcu se lasă sedus de autoreflexivitatea cuvintelor, de gratuitatea limbajului care oferă „deschideri spre lume“ şi conduce „spre-această Lume căreia-i facem cu ochiul“. Cele mai multe poeme sunt arte poetice, cercuri şi puncte, deschideri şi închideri revelatoare. Chiar sintagmele refac un univers scriptural, dezvăluit mereu altfel: „buze de hârtie“, „reconstruiam realul preţ de-o clipă sfâşiat“, „adormind ca o coală de hârtie albă“, „litere zgribulite“.

Un poem mallarméan este dominat de muzica vocabulelor, de scrierea textului-palimpsest, succesiune de înaintări şi retrageri: „scurgându-se-n grotă lingându-şi/ generaţia cum o bomboană sticloasă/ în răstimpuri dând telefoane norilor nimbus/ ascultând muzica venelor în antractul dintre două lumi/ dând din picioruşele de miriapod ale creierului/ perorând despre statuia ce s-a-ngrăşat şi are/ nevoie de corset/ apoi retractând totul ştergându-şi scrisul/ aşa cum şi-ar şterge buzele după mâncare/ adormind ca o coală de hârtie albă“ (Poetul).

Poezia este „un trandafir zbătându-se/ cum un peşte pe uscat“, un simbol manierist, apropiat de universul inefabil al creaţiei poetice, dar şi al spiritului reflexiv, al cuvintelor care se îmbină într-un spaţiu protector, „sfânt trup şi hrană sieşi“, oglindindu-se într-un hăţiş apropiat de „convorbirile Îngerilor“. Poetul transcrie ceea ce nu poate prinde contur, ceea ce nu poate fi numit, lasă cuvintele să străbată absenţa, să exprime muzicalitatea obiectelor sau zvonul imperceptibil al amintirilor, al lucrurilor care trăiesc o clipă: „ori ca o amintire care-mpinge uşa podului casei/ vechi/ să vedem grinzi bare de fier suluri de sârmă/ nevinovate cum trupurile goale// ori ca un tablou pe care-ndrăgostiţii pictaţi/ într-însul/ dând din mâini/ îl fac să se mişte cum o luntre// unde-i iubirea totuşi“ (Unde-i iubirea).

Poetul trăieşte într-o lume de cuvinte, într-un carnaval în care eul liric se lasă locuit de vocale şi consoane, de iniţiativa lor mistuitoare: „aceste vocale aspre ca un şmirghel/ aceste consoane necioplite/ care ajung să te ştie pe de rost/ şi te repetă-n neştire (Şi nu te grăbi). Alteori, se ipostaziază în preajma abisului, al paginii absorbind fiinţa până la năruirea în focul ţinuturilor imaginare: „O morişcă-n creier pusă-n mişcare/ de adierile de sânge-ale soarelui// o genune în pagina ta/ arzând ca o ţigară uitată-n scrumieră// vine seara şi-ţi speli memoria în bucătărie/ ca un vas murdar“ (În iunie).

Elaborând o poezie cerebrală, atrasă de esenţe, de ţesătura textului construit în voluptate şi rafinament, Gheorghe Grigurcu părăseşte descrierea ispititoare, decorativă şi exterioară a obiectelor, făcând secţiuni în învelişul obiectelor, în acele zone care se oferă cu greu simţurilor şi se răsfrâng în atemporalitatea lor miraculoasă, în straturile adânci, ispititoare: „Şi totuşi dacă mă gândesc bine Amarul Târg/ are o poezie a sa/ primitivă şi ispititoare// o şuviţă din ceaţa unei dimineţi de noiembrie/ ce se-ascunde pe gresie cum un cuţit“ (Şi totuşi dacă mă gândesc bine).

În timp ce realitatea pulsează în „simple relatări“, poetului îi e dat să spună „atât de puţin“, să purifice vocabulele, desprinzându-le de cuvintele tribului, în deplina lor gratuitate. Dincolo de albul paginii, de oglinda în care se cufundă fiinţa, universul imaginilor se conturează în nestatornica sa complexitate: „Atâtea şi-atâtea imagini/ ne-apar în faţă/ în timp ce vorbim/ în timp ce scriem/ în timp ce iarăşi vorbim/ în timp ce scriem din nou/ izbăvind lucrurile/ de ele însele“ (Constatare simplă).

Cartea Cerc şi punct stă sub semnul cuvintelor care descriu mereu un traseu al imaginii, al căii de acces într-un spaţiu al cărţii, al ţesăturii limbajului refăcându-se necontenit. Poetul şi criticul se întâlnesc în lumea textului poetic, a scrierii şi receptării, a jocului inefabil cu vocabulele, cu existentul transcris rafinat şi lucid.