Cu siguranţă cea mai emblematică construcţie care a marcat conştiinţa românilor de la sfârşitul sec. al XIX- lea şi până astăzi este Podul de la Cernavodă. Realizat în perioada 1990-1995 de inginerul Anghel Saligny (1854-1925) în vremea domniei regelui Carol I, el a reuşit să se impună în conştiinţa naţională devenind un simbol al României moderne. Deşi a trecut mai bine de un secol de atunci şi podul este acum în conservare, imaginea sa elegantă, prestigiul său trecut, ca performanţă tehnică de talie universală, continuă şi astăzi să stârnească curiozitatea, dar şi mândria contemporanilor.

Aniversarea a 160 de ani de la naşterea lui Anghel Saligny a fost sărbătorită printr-o manifestare organizată de Institutului Cultural Român din Veneţia în perioada 3-20 dec. 2014. Cu acest prilej, la galeria Institutului a fost vernisată o interesantă expoziţie de fotografii şi documente, unele inedite, fiind editat şi un catalog de către arh. Irina Băldescu, curatorul manifestării, sub consilierea ştiinţifică a istoricului dr. Rudolf Dinu, Directorul I.C.R. din Veneţia.

Printre reproducerile prezentate în revistă, sunt 9 fotografii cu Podul din anul 1891, adică chiar de la începutul lucrărilor. Deşi pare destul de greu de crezut deoarece a trecut mai bine de un secol, acestea, toate, sunt inedite. Singurele imagini cunoscute din epocă sunt cele făcute de Franz Duschek fiul pentru albumul regal. Acestea sunt realizate de un alt fotograf al curţii regale, Anatole Magrin (1858-1921?). Francez de origine, el se stabileşte la Constanţa în anul 1878, ca secretar al Consulului Franţei, devenind ulterior chiar consul al Franţei în Dobrogea. Fotograf pasionat el va realiza un foarte interesant album despre Dobrogea, regiune atât de exotică, precum şi foarte multe documente fotografice ale oraşului Constanţa, unde a rămas până la moarte.

Perspectiva pe care vreau să o legitimez acum este aceea a unui fapt de o istorie mică de care sunt legat printr-o relaţie de familie. Iată despre ce este vorba: străbunicul meu, inginerul constructor Nicolae Davidescu (1857-1945), împreună cu fratele său, Alexandru (1858-1936), au participat la construcţia podului.

Inginerul Nicolae Davidescu îşi făcuse studiile în ţară, la Şcoala de drumuri şi poduri, Politehnica de mai târziu, şi, firesc, dorea să fie parte a echipei care realiza în România un monument de o asemenea anvergură. El a lucrat sub directa coordonare a lui Saligny, la Cernavodă. Fireşte, a fost mutat cu întreaga familie pe şantier. Unul dintre copiii lui, în pofida unei vechi tradiţii inginereşti, a devenit însă scriitor. Fiind primul băiat, i-au dat numele tot Nicolae. Scriitorul N. Davidescu (1886-1954), cu ocazia unei anchete de „mărturisiri literare”, provocată de criticul D. Caracostea în 1942, a povestit pe larg perioada copilăriei sale la Cernavodă.

Am considerat că o privire asupra acestui moment, dintr-o altă perspectivă decât cea ştiinţifică, poate să fie interesantă în sensul îmbogăţirii realităţii cu o nouă dimensiune, a subiectivităţii. Cele două realităţi între care există o legătură cauzală nu pot decât să potenţeze imaginea acestui monument. Din acest motiv apelez la ample citate din mărturisirile scriitorului, ele singure putând să ne ofere măsura reală a unui martor atent, dar neimplicat. Încă de la început, autorul menţionează: „Impresiile pe care le-am avut acolo sunt cu totul de altă natură decât cronologică sau tehnică. Înseşi birourile conduse de tatăl meu au înfăţişarea, nu aceea de luciditate pe care ţi-o dă o instalaţie tehnică, ci aceea fantastică a unui cabinet vrăjitoresc. […]

Casa noastră se află în mijlocul unei curţi cât Cişmigiul de mare, pe care tatăl meu o împrejmuise cu un gard puternic de lemn. Pe o latură a acestui patrulater aproximativ pe care îl forma curtea, şerpuia un deal care mie mi se părea mare de tot şi care avea vreo sută de metri înălţime şi pe care îl spinteca o vâlcea făcută din viituri de ape, galbenă şi pustie, drept în faţa ieşirii din casă. De jur-împrejurul acestei locuinţe totul era pentru mine mister. Cernavodă era pe atunci plină de turci care creşteau turme nenumărate de bivoli. Aceştia au socotit, probabil, o încălcare a dreptului lor de a paşte liber şi de a se sui mai de-a dreptul pe dealul cu iarbă deasupra lui, gardul pus de tata să străjuiască locuinţa şi curtea noastră, căci încercau luarea lui cu asalt în toată regula. Se adunau şapte, opt laolaltă şi îşi propteau frunţile în gard, până îl doborau. Era, pentru maică-mea, o spaimă teribilă, din pricină că bivolii ar fi putut să ne ucidă şi pe noi, iar pentru tatăl meu o îndeletnicire la care nu a ţinut niciodată totuşi de a-i întâmpina cu puşca. Pe urmă, am aflat că nu punea decât alice mici, care nu-i omorau, dar îi răneau şi îi înspăimântau. Operaţia aceasta, tot mai rară cu timpul, a durat, totuşi, toată vremea cât am stat la Cernavodă.

Alt lucru care alcătuia misterul acestor locuri era numărul uriaş de vulturi de toate mărimile şi de toate soiurile, care dădeau necontenit ocol curţii noastre şi care erau goniţi, tot cu puşca, de rândaşul din curte, un bătrân ardelean, Iacob, rămas mulţi ani la noi, cu nevastă-sa Irina. Rostogolirea din văzduh a vulturului împuşcat şi apoi măsurarea lungimii aripilor lui de către Iacob era pentru mine o problemă care mi-a dat mult de lucru. M-am întrebat, astfel, necontenit, ce-are a face puşca de pe pământ a lui Iacob cu zborul din văzduh al vulturului, sau cu pânda lui senină şi maiestuoasă pe culmea dealului, şi cum de o simplă pocnitură jos curmă un zbor pe sus. Problema a rămas, ca atâtea altele după aceea, nerezolvată, deşi azi, în termenii de mai sus, mi se pare una dintre cele mai curente ale luptei pentru viaţă şi pentru alte câte. Broaştele ţestoase pe care atunci le găseai la fiecare pas, prin curte, pe dealuri, pe malul Dunării, mă învăţau parcă liniştea, răbdarea, perseverenţa. Maică-mea îmi spunea că poartă noroc, şi eu, fără să ştiu ce înseamnă aceea norocul, îmi făuream despre ele micile mele povestiri pe care le împărtăşeam şi fratelui meu mai mic. Fapt este că mă minunam de casa pe care şi-o duceau în spate şi pe care nu ca pe o casă o concepeam, ci ca pe ceva miraculos, şi aşteptam grele bucăţi de timp, pe vine, ca să văd cum iese din carapace sau cum porneşte, tăfăloagă, prin iarbă, cu tot ce este al ei pe sine. […]

Nietzsche şi-a dat eroul său de căpetenie, pe Zarathustra, cu un vultur şi cu un şarpe. Nu-mi dau seama dacă experimentarea făcută de mine cu animalele familiare lui Zarathustra va fi avut efecte mai mult sau mai puţin similare. Sigur însă este că am aflat încă de copil că vulturul trebuie sacrificat pentru conservarea găinii şi a suratelor de felurite specii din curtea de din dos şi că şarpele se înfăţişează de cele mai multe ori sub forma veninoasă a viperei, pe care instinctele mele îmi porunceau să o strivesc. Probabil că tatăl meu era mai magnanim şi ne impunea ocrotirea ei, poate, în ansamblul legendelor «şarpelui casei». În schimb, am avut, pe deasupra, acea înţelepciune statică a broaştei ţestoase, de contemplat, care mi-a rămas şi până astăzi cuvântătoare. Tom, broasca ţestoasă pe care o am acum, realizează idealul frumuseţii lui Baudelaire: «Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris!». Este necontenit senină şi încrezătoare în «salata noastră cea de toate zilele», care îi vine de sus sau de undeva, nu omenească, de vreme ce a ajuns similară cu frunzele de lăptucă sau cu bucăţile de cozonac. […]

Acolo m-am întrebat pentru prima dată pentru ce trebuie să privesc în pământ, în nu importă care din miile de bălţi liniştite dintre Dunăre şi Borcea, pentru a vedea, în chip de imagine, copacul răsturnat cu vârful în jos; tot aşa descopeream identitatea dintre apă şi curcubeu, ale cărui strălucitoare culori izbuteam să le identific nu o dată, atenuate, în jocul luminii din marginea deosebitelor mlaştini şi, în sfârşit, impresia pe care o aveam şi o păstrez încă şi azi că lucrurile sunt mai pure, mai nobile, mai aproape de propria lor substanţă văzute în imaginea lor decât, ca să spun aşa, în carne şi oase. Imaginea copacului, a păsării care zboară, a cerului însuşi sau a stelelor e cu mult mai minunată decât ele de-a dreptul. Din toate aceste amănunte, avea să iasă, mai târziu, o latură cu adevărat caracteristică a poeziei mele, în general. Este vorba de poezia aceea în care apa are permanent aspecte de oglindă fantastică, aproape un misionarism purificator al obiectului menit să capete în ea înfăţişări sporite, alterate: Pe balta adormită, sub clarul alb de lună,/ Stau lebedele negre ca negre vizuini// ( Inscripţii, Pe balta adormită).

Inaugurarea podului de peste Dunăre a fost, cu toată solemnitatea cu care s-a făcut, pentru mine, un eveniment mult mai mic decât faptul că, într-o bună dimineaţă, am aflat cu surprindere că ne mutăm de la Cernavodă.”

Confesiunea scriitorului N. Davidescu este dimensiunea literară şi artistică a unei personalităţi din epocă. Cele două confesiuni, una literară, a scriitorului N. Davidescu, şi cealaltă, artistic-documentară, a diplomatului fotograf Anatol Magrin, adăugate celorlalte fotografii, vor îmbogăţi, sper, imaginea Monumentului.