Numele şi activitatea artistica ale lui Aurel Bauh (1900-1964) sunt, din păcate, încă rar întâlnite în circuitul artistic românesc. Aceasta este soarta celor care au fost forţaţi de istorie să trăiască şi să creeze în alte spaţii geografice.

În ceea ce priveşte cercetarea istorică a fotografiei româneşti, aceasta a fost făcută ceva mai atent abia după 1990, fiind, cu rare excepţii, total ignorată în perioada comunistă. În anii comunismului, a fost conştientizată forţa impactului vizual, fiind exploatată doar din perspectivă politică. Profesioniştii genului şi amatorii au fost amestecaţi deliberat într-o unică asociaţie, care tulbură până azi parcursul unui segment important al contextului artistic naţional.

Bauh este un „caz” aflat acum – din punct de vedere al recuperării – într-o poziţie mai bună datorită contribuţiei la cunoaşterea vieţii şi activităţii sale creatoare a câtorva articole, dar în special a volumului coordonat de Michael Ilk, pasionat cercetător al avangardei româneşti. O serie de informaţii biografice despre artist le-am luat din acest excelent album monografic lansat cu ocazia festivalului parizian Les Promenades Photographiques din anul 2011. Aşa am aflat interesante aspecte ale profilului moral, intelectual şi chiar didactic al „Meşterului”, nume de respectos alint sub care era cunoscut artistul.

Craiovean prin naştere, el a părăsit de tânăr oraşul natal. În 1921, îl găsim la Berlin studiind în atelierul lui Alexander Archipenko şi, după naşterea fiicei sale, Djania, la Paris, unde frecventează cursurile de la L’ Académie Moderne, condusă de Fernand Léger şi Amédée Ozenfant. După o perioadă de tatonări artistice în pictură, dar şi în creaţia de proiecte pentru covoare şi imprimeuri textile, în 1929 capătă conştiinţa propriului său drum în artă: fotografia. El afirma, cu privire la acest moment de cristalizare în raport cu pictura: „ Pictura transpune, metamorfozează, trădează realitatea, e ideologică. Fotografia e morfologică, fotografia e pură.” Modul în care a reuşit să definească raportul dintre cele două arte este de o admirabilă concizie şi actualitate conturându-i totodată opţiunile estetice. Acestui parcurs îi va rămâne devotat întreaga existenţă, în pofida multor perioade de cumpănă. În mod firesc, ataşamentul său pentru fotografia contemporană se conturează în zona avangardei, participând la manifestări importante, cum a fost şi Exposition Internationale de la Photographie Contemporane deschisă la Musée des Arts Décoratifs din Paris, în 1936, ş.a.. În acelaşi an, la presiunea familiei se reîntoarce în ţară deschizându-şi la Bucureşti propriul atelier, Studio 43. Se implică în viaţa culturală a capitalei, deschizând în 1938, la sala „Mozart”, prima sa expoziţie personala de „picturi fotografice”, care va avea un real succes, făcându-l cunoscut în rândul mediilor de avangardă din România. Acum se împrieteneşte cu Jules Perahim, Geo Bogza, Harry şi Theodor Brauner, Saşa Pană care, pentru o scurtă perioadă de timp, până la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, îşi găsesc locul de întâlnire în atelierul său. Pe fraţii Brauner, mai ales pe Theodor şi pe Lydia Bacall, îi va iniţia în arta fotografiei. Tot acum colaborează la mai multe reviste din epocă, printre care: România, Adam, România literară ş.a., reuşind în doar câţiva ani să se impună ca artist.

Abia după război, în 1946, reuşeşte să îşi deschidă o nouă expoziţie personală, iar un an mai târziu, va realiza reproducerile pentru albumul Constantin Brâncuşi, prima monografie dedicată artistului, de prietenul său V.G. Paleologu. Deşi sunt ani tulburi, negrii pentru o mare parte a inteligenţei româneşti, reuşeşte o serie de colaborări, publicând câteva volume importante, dintre care trebuie menţionat: Bucureşti. Album fotografic (1957), cu o prefaţă scrisă de Tudor Arghezi, care azi e considerată o ediţie bibliofilă. În ciuda constrângerilor politice şi, implicit, de natură intelectuală, reuşeşte să mai ilustreze câteva volume semnate de Geo Bogza, Zaharia Stancu şi Tudor Arghezi.

În încercarea sa de a se „adapta” noilor realităţi comuniste, care veneau după o dictatură regală şi o dominaţie a dreptei fasciste, antisemite, în 1956, Aurel Bauh devine unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România unde, deşi majoritatea erau amatori, criteriile de selecţie fiind în special ideologice, putem întâlni şi alte nume importante precum: Dan R. Grigorescu, Lydia Bacall, ing. Silviu Comănescu ş.a.. Într-un interviu de acum câţiva ani, artista Medi Dinu, soţia poetului avangardist Ştefan Roll, îşi amintea că, deşi cei mai mulţi dintre prietenii săi împărtăşeau idei de stânga încă din ilegalitate, Bauh nu era comunist, fiind interesat doar de arta sa şi să supravieţuiască împreună cu familia în acei ani crânceni ai comunismului de factură stalinistă.

În 1961 se reîntoarce la Paris, unde îşi continuă proiectele publicitare. Din păcate nu pentru multă vreme, căci în 1964 este răpus de o boală necruţătoare.

Pretextul acestui lung periplu prin viaţa şi creaţia lui Aurel Bauh, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta 115 ani, este legat şi de o mai veche pasiune a mea, aceea de a frecventa cu asiduitate anticariatele. Această meteahnă s-a materializat de curând prin achiziţionarea unei „poveşti”. Pentru a fi mai explicit: este vorba de mai multe fotografii, dintre care două semnate de artist, precum şi a unui act dotal care este în legătură cu portretele celor fotografiaţi. Nimic nu ar fi dat o savoare speciala acestei întâmplări dacă nu ar fi existat semnătura unui personaj de notorietatea sa.

Trei dintre fotografii îl reprezintă, conform notaţiilor de pe verso, pe Baronul Eduard de Reinek. Una când acesta era la vârsta maturităţii şi alte două în pragul senectuţii. Portretele, deşi sunt bine executate, nu au amprenta creaţiei. Unul dintre ele este făcută în Franţa, celalalt nu are nici un însemn distinctiv, iar cel de-al treilea portret, cel mai puţin „official”, are pe verso antetul: FOTOGLOB Institut Modern Fotografic Bucureşti.

Actul dotal este din 1903 şi menţionează dota primită la căsătorie de Smaranda Leontopol, văduvă, rentieră din Caracal, cu domnul Eduard Reineck, rentier din Bucureşti. Părinţii Smarandei, care după cutumă trebuiau să asigure dota, erau Velisarie şi Siţa Leontopol, proprietari în Caracal. Velisarie Leontopol era pe la 1860 magistrat şi deputat al Partidului Conservator. La Muzeul din Drăgăneşti Olt se păstrează fotografia unei clădiri impozante, în stil neoclasic francez, astăzi dispărută, cunoscută sub numele de „castelul Velisarie”.

Interesul acestei poveşti romantice cu „sânge albastru” şi doamne din Oltenia îl constituie, de fapt, cele două fotografii, semnate pe faţă, în tuş negru, „Aurel Bauh, Paris”, iar pe verso având poinsonul studioului din Bucureşti. Ambele reprezintă portretul unei tinere doamne, surprinsă din faţă şi din profil. Pe verso este scris cu creion roşu numele personajului, Mary Reineck, probabil fata baronului sau cineva apropiat din familie. Având în vedere perioada în care au fost făcute pozele baronului şi acestea semnate de meşterul Bauh, putem constata o diferenţă de câteva decenii, motiv pentru care am presupus că ar putea fi vorba de fata sa. Pentru a putea să-şi câştige existenţa, Bauh făcea portretele unor personaje importante din epocă. Nu este însă vorba, aşa cum am putea crede, de o simplă expresie a manualităţii ca în cazul celor trei portrete ale Baronului Reineck. Pentru el şi acest gen de fotografie la comandă era tot o expresie artistică considerând că portretul „reprezintă în majoritatea cazurilor un rezumat, quitesenţa unei situaţii, a unui caracter, a unor emoţii.”

De aceea este uşor de observat diferenţa de calitate dintre ele. Dacă primele sunt doar nişte poze corecte cu un inerent parfum de epocă, portretele făcute de Aurel Bauh au evidente calităţi artistice. Modul în care sunt compuse, felul în care cade lumina, relaţia personajului cu obiectele, atent căutată, conferă ambelor lucrări o rafinată picturalitate. Chiar dacă acest gen de fotografie, portretul la comandă, nu oferă adevărata măsură a imaginaţiei sale creatoare, el mărturiseşte calitatea unui artist subtil, care are capacitatea de a surprinde cu fineţe psihologia personajului şi de a şti să pună de fiecare dată subiectul în valoare. De altfel, semnarea celor două lucrări cu tuş este o formă evidentă de asumare a lor în universul creaţiei sale.

În rest, povestea personajelor din aceste fotografii doar studiul arhivelor ar putea să o limpezească, dar atunci ar dispărea misterul.