În luna iunie a.c., Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia a găzduit expoziţia de pictură şi sculptură a artiştilor Ilarion şi Marcel Voinea, în spaţiul intim de la Mica Galerie unde, cei doi fraţi, băileşteni prin naştere, stabiliţi primul la Cluj şi celălalt la Craiova, reuşesc să expună pentru a doua oară împreună, în patru decenii de activitate.

Ambii au absolvit secţia de sculptură de la Universitatea clujeană dar, în timp ce Ilarion a decis să rămână ardelean, prâslea, Marcel, s-a întors pe meleagurile natale. După ce fiecare dintre ei a avut un parcurs artistic încărcat, proiectele lor expoziţionale s-au întâlnit în oraşul lagunelor, spaţiu marcat de amprenta artistică atât a trecutului, cât şi a contemporaneităţii.

Antrenaţi în atmosfera artei academice clujene, cei doi şi-au conturat personalitatea în armonie cu apetitul, indus de şcoală, pentru un clasicism robust şi o meserie temeinic asumată.

Ilarion Voinea prezintă o serie de sculpturi mici cu personaje, în care imaginaţia este deliberat cenzurată în favoarea pasiunii sale pentru modelaj. Fiecare dintre idei se concretizează în volume sculpturale ce definesc forme/ personaje care impresionează atât prin vigoarea plastică, cât şi prin exigenţa construcţiei. Linia sinuoasă pe care o imprimă volumelor se modelează după principiile şi proporţiile tradiţiei realiste, în amprenta generaţiei ‘80, unde expresivitatea este generată de spontaneitatea mişcării şi a liniilor de forţă, elemente ce reuşesc să elibereze forma din tiparul anost al unei perfecţiuni limitative. În acest sens, Ilarion Voinea îşi înscrie demersul în acea zonă a postmodernismului ce încearcă să recupereze valorile trecutului din perspectiva generaţiei sale. Factorul coagulator al acestor construcţii artistice este cerebralitatea, întreaga sa creaţie subsumându-se unei fertile regii a gândirii.

Artistul se dovedeşte însă receptiv şi la modalităţile de expresie de maximă concentrare şi simplificare pe linia abstracţiei lirice, cum ar fi cele câteva lucrări expuse acum, din ciclurile denumite Fluture şi Relief fals, unde îşi exersează abilităţile în meticuloase şlefuiri artizanale ale unor materiale precum piatra, lemnul sau gipsul. Astfel de piese sunt însă cu totul incidentale în creaţia sa, având mai curând caracterul unor interesante exerciţii stilistice.

Deşi se manifestă în formule artistice diferite, dominantă rămâne ipostaza figurativă unde reuşeşte să coaguleze lucrări care respiră un patetism calm, ostil atât retoricii academiste, cât şi celor psihologizante, de influenţă expresionistă. Piesele sale, cu un modelaj vibrant şi caracter monumental sunt, mai curând, redevabile unui romantism temperamental, care îşi exteriorizează tensiunile lăuntrice în piese precum: Luchian, Personaj, Cariatidă I, Personaj aşezat, Meditaţie ş.a.

Privite din perspectiva pasiunii sale de început, sculptura, reliefurile pictate de Marcel Voinea continuă apetitul familiei pentru modelajul în forţă. Similitudinile se opresc însă aici, pentru că discursul artistic al fratelui cel mic se înscrie în cu totul alt registru, atât din punct de vedere stilistic, cât şi conceptual. El are o abilitate înnăscută pentru ficţiune. Drept rezultat al acestei însuşiri native care şi-a găsit materializarea, de mai multe decenii, în această formulă de expresie plastică – relieful colorat, artistul îşi trăieşte existenţa între mai multe realităţi. Această relaţie complexă dintre realităţi sau, mai explicit spus, dintre realitate şi spaţiul ficţional, îl plasează pe artist în condiţia privilegiată de a ne putea manipula imaginaţia, ceea ce şi face în fiecare din compoziţiile sale. Filonul epic, dominant, accentuează totdeauna acţiunea, a cărei punere în scenă dezvoltă situaţii conflictuale ce devoalează o gândire auctorială, destul de strictă în privinţa libertăţii de mişcare a personajelor.

El construieşte poveşti/ lumi posibile ca o alternativă la realitate sau, mai curând, ca un reflex la ea, pentru că toate „întâmplările” sale epice sunt răspunsuri sau întrebări neliniştitoare la marile probleme ale lumii, spuse, ce-i drept, uneori cu un umor persiflant, alteori cu ironie, ca în: Profetul, Confruntare, Doctrină în mişcare, Doctrine în dialog.

Cutezanţa cu care investighează realitatea într-un discurs de tip metaforic generează un univers cu o puternică conotaţie onirică. Spre deosebire de cercetările romanticilor şi ulterior ale suprarealiştilor în această zonă a visului, Marcel Voinea îşi formulează viziunile tragi-comice în amprenta spirituală specifică Olteniei sale natale. Originalitatea şi savoarea indiscutabilă a compoziţiilor este generată de un puternic filon imagistic, caligrafiat în compoziţii ce surprind prin simţul de abreviere şi dinamica formei – elemente care îi definesc atât amprenta artistică, cât şi profilul psihologic. Relevante, în acest sens, sunt lucrări precum: Spectacol, Timpul cetăţii, Întâlnire, Campanie, Cronicar.

Avem în acest proiect expoziţional două viziuni distincte asupra lumii: una poetic-metaforică şi o alta umoristic-fabulatorie, ambele izvorând însă din aceeaşi matrice antropocentrică a Renaşterii, a convingerii că omul trebuie aşezat în centrul lumii. Este o modalitate de definire care devine riscantă, la nivelul receptării corecte a mesajului, într-o lume ale cărei criterii de a se raporta la valoare sunt tot mai fluide.