Exigenţele afirmării în societatea contemporană impun un ritm tot mai alert, în care individul trebuie să fie în permanenţă prezent pe scenă, să îşi promoveze imaginile, concepţiile, propunerile de orice fel, într-o formă cât mai incisivă pentru a capta atenţia unui public stresat, blazat, dar şi informat, dinamic, curios, avid de noi experienţe. Cătălin Solcan este însă un artist atipic acestei epoci şi nu vrea să împărtăşească decât parţial exigenţele impuse de o contemporaneitate ale cărei tipare nu îl reprezintă. El îşi deschide prima sa expoziţie personală, la maturitate, când exerciţiul, îndelung practicat în liniştea atelierului, a generat o serie de produse artistice pe care abia acum consideră că le poate face publice. Dintr-o producţie destul de bogată, el realizează, în formatul temei propuse, o selecţie inteligentă pentru o expunere de etapă. „Reciclabilă” este tema generică aleasă de artist pentru această prezentare. Filonul epic al investigaţiei sale vizuale, bine căutat, induce spectatorului un mod de a-i lectura compoziţiile. Discursul „cool” despre problemele societăţii actuale, de genul necesităţii reciclării obiectelor pe care le producem are, la o privire superficială, toate ingredientele pe care mizează, până la mimetism, pictura contemporană. „Cimitirul de maşini” şi „Gunoierii”, subiectele centrale ale proiectului, nu au însă decât într-o mică măsură componenta ecologică pe care artistul încearcă de ceva vreme să ne-o propună drept prioritară în creaţia sa. Spre deosebire de mulţi dintre pictorii tineri pentru care imaginile constituie unicul mod de citire a mesajului, cel mai adesea formulat ca un manifest cu puternice implicaţii de natură socială sau politică, demersul lui Cătălin Solcan este oarecum subversiv. În spatele unor aparenţe relativ uşor descifrabile, acelea ale munţilor de maşini dezmembrate, există un alt adevăr care îl preocupă cu adevărat pe artist: gândirea plastică. Semnificaţia simbolică a formelor este doar coaja care decorează, îmbracă esenţa preocupării sale pentru problema cu mult mai aridă, aproape matematică, a discursului plastic.

Din cele afirmate am putea trage concluzia că imaginile sale, menţinute deliberat într-o limită a figurativului, comunică interesul constant al artistului pentru valorile pur plastice, factura lor epică fiind, în esenţă, doar un pretext, indiferent de motivele figurative abordate. Nu cred însă că putem merge până într-acolo încât să afirmăm că elementele de natură figurativă îi sunt indiferente deşi, luând în considerare parcursul, axul sintagmatic al comunicării nu a suferit modificări majore în timp. Au existat momente, în acest deceniu de când creaţia sa îmi este cunoscută, când imaginile produse de el au oscilat de la abstracţia totală, în perioada debutului, până la un figurativism acuzat care însă, ce-i drept, a fost o doar o ploaie de vară. Având în vedere acest traseu, consider, cu o firească ezitare, că, privind retrospectiv cele două axe de comunicare, figurativul şi nonfigurativul (doar aparent antagonice), tendinţa de abstractizare este, pare, cel puţin până la momentul actual, modalitatea de exprimare pe care o preferă.

Pictura nu este pentru el o formă de radicalizare, ci dimpotrivă, o cercetare curioasă a realităţii prin intermediul grilei canonului plastic. Artistul rămâne legat de spectacolul materiei, legătură uşor de receptat chiar prin modul de abordare a suprafeţelor. Acestea sunt tratate aproape voluptuos, în tuşe frământate, alternând cu pete mari abia vibrate, în care tensiunile se liniştesc. Este aici un mare rafinament al percepţiei, simptom de neîncredere în senzaţii.

Scoase din contextul zgomotului contemporan, lucrările respiră aerul unei tradiţii elegant asumate, a seriozităţii şi respectului pentru repere valorice pe care o bine focalizată „amnezie” actuală încearcă să le estompeze. Poate, prin această prismă, putem găsi noi echivalenţe titlului expoziţiei. Subiectul, acela al unei societăţi de consum unde materia trebuie recuperată, poate fi translatat, ca mesaj subliminal, la un conflict mai profund al societăţi cu sine, la relaţia tot mai fragilă a interiorităţii cu o exterioritate tot mai invazivă în setea ei de efemer şi care plasează fiinţa/ esenţa într-o margine.