Nu m-am putut abţine şi am folosit în titlu una din cunoscutele sintagme ale lui Paul Gherasim care sunt, de fapt, mici bijuterii de poezie înaltă. Iată alte câteva exemple: Licăr de lumină o literă, cu frumuseţe întru sărbătoare se înveşmântează binele, umbrită era la început vederea, tăcerea spune-n taină ce vede ascultarea ş.a. Sunt forme de gândire lirică apropiate haiku-ului.
Pe Paul Gherasim l-am cunoscut târziu. Era în primăvara lui 2010, la centenarul Ion Ţuculescu, organizat de Ruxandra Garofeanu la vechiul sediu Artmark, unde, cu ocazia expoziţiei ce prezenta opera acestuia din colecţia Muzeului de Artă din Craiova, a avut loc şi un colocviu. Ţuculescu a fost primul nostru subiect de interminabile discuţii. Câţiva ani mai târziu, m-a invitat să fac parte din echipa sa care a realizat, la Complexul muzeal din Târgu Jiu, proiectul Locul tăcerii murmurul tradiţiei România-Japonia dedicat lui Constantin Brâncuşi. Mie mi-a distribuit rolul ca, sub atenta lui supraveghere, să realizez expoziţia artiştilor olteni, începând cu Theodor Aman şi terminând cu artiştii din generaţia 1990. A fost perioada cea mai lungă pe care am petrecut-o alături de el şi de care sunt conştient că nu am profitat îndeajuns. Asta poate şi din cauza sentimentului de atemporalitate pe care îl degaja fiinţa sa şi, asemenea fiinţei, este şi creaţia lui artistică.
Expoziţia retrospectivă deschisă recent la Galeria Romană din Bucureşti continuă şi încheie o serie de proiecte care, în mod deliberat, sunt legate atât de amintirea lui Paul Gherasim, cât şi de o mai focalizată atenţie asupra creaţiei sale artistice care, într-un fel, a fost umbrită de complexitatea personajului. Figură singulară în peisajul artistic de la noi, el a reuşit să coaguleze în jurul său o mare diversitate de creatori, mai ales artişti, dar şi poeţi, preoţi, arhitecţi, istorici ş.a. Mai mult decât arta sa de pictor, el şi-a consolidat, încă din tinereţe, memoria unui mentor, a unei şcoli de gândire al cărei ax central gravitează în jurul credinţei şi a ţăranului ca arhetip de spiritualitate românească.
Plecat încă de tânăr dintr-o familie de ţărani din judeţul Suceava, el şi-a păstrat şi cultivat în tot ceea ce a făcut, fie că e vorba de pictură, activitate curatorială, scrieri (puţine, câte au rămas) sau mentorat, amprenta originară a satului românesc în forma sa de existenţă ideală. Deşi, de-a lungul întregii sale existenţe, a parcurs numeroase perioade agitate din punct de vedere istoric, Paul Gherasim a reuşit să-şi păstreze, aşa cum puţini au reuşit să o facă, verticalitatea morală şi estetică. A fost o încercare dificilă, pentru că, în pofida originii sale sănătoase, niciodată nu a abdicat de la convingerile care s-au dovedit a fi întotdeauna periculos de diferite atât de cele ale utopiei comuniste, cât şi de cele ale liberalismului sălbatic ce a urmat.
Chiar şi o eliptică enumerare a proiectelor de autor, în esenţă expoziţii de artă comparată, este relevantă nu doar pentru profilul său creator, cât mai ales pentru ceea ce au reprezentat fiecare dintre ele în domeniul cercetării vizuale de la noi. Iată doar câteva dintre ele: Luchian înnoitorul (1968, în colaborare cu Theodor Enescu, Muzeul Simu, Bucureşti), Sinteze de artă românească (Muzeul Judeţean Suceava, 1974), Studiu I şi Studiu II (1980, 1991, în colaborare cu Ion Grigorescu, Coriolan Babeţi, Constantin Flondor, Galeria Bastion, Timişoara), Secole de continuitate în arta românească (Muzeul Judeţean Râmnicu-Vâlcea, 1981), Spaţiul spiritual al spaţiului românesc (Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti, 1994), Străvezimea satului românesc (Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti, 2003), Murmurul tradiţiei, România-Japonia, în amintirea lui Constantin Brâncuşi (Muzeul de istorie şi arheologie, Târgu Jiu, 2010) şi altele.
Despre proiectele vizuale şi mai ales despre gruparea artistică iniţiată de el în anul 1985, Prolog, cea mai longevivă mişcare din istoria artei româneşti, au apărut nenumărate mărturii şi chiar un studiu fundamental scris de pictorul Mihai Sârbulescu, unul dintre membrii fondatori ai grupării, alături de Constantin Flondor, Horea Paştina şi Cristian Paraschiv.
Revenind la expoziţie, lucrările sale, din punct de vedere formal, sunt rezultatul nemediat ale unei gândiri artistice active care identificând tema o prelucrează, o reformulează în scopul propriei intenţionalităţi. Ele au însă şi calitatea de a induce tensiunea unei trăiri spirituale unde contemplarea senină absoarbe tensiunea negativă a agitaţiei noastre cotidiene.
În demersul său creator, desfăşurat pe durata mai multor decenii, distingem două paliere stilistice omogen conjugate prin încărcătura lor simbolică. Prima parte a creaţiei este dominată de structuri abstract geometrice pe care artistul le investeşte însă cu o explicită încărcătură spirituală. Expoziţia sa din 1972, intitulată Bolţi de lumină, rămâne, în acest sens, emblematică în peisajul artistic românesc prin impactul pe care l-a avut atât tematic, cât şi din punct de vedere plastic. A fost, de altfel, ultima sa manifestare artistică până după 1989. Memoria celor 8 pânze prezentate atunci a generat, împreună cu mişcarea Prolog, o direcţie singulară în arta plastică de la noi, aceea a unei arte cu tematică creştină care se distinge prin modernitatea discursului pictural.
Cea de-a doua parte a creaţiei lui Paul Gherasim s-a construit sub semnul aceleiaşi spiritualităţi. Amprenta acestor piese o constituie însă recuperarea unor elemente ale realităţii: imaginea ţăranului ca arhetip al perenităţii, floarea de măr, ca semn al speranţei, al renaşterii şi ciclul Martirilor. Artistul, prin cultivarea unei sensibilităţi de factură lirică, ne oferă, aici, o ultimă formă de autodefinire în raport cu lumea.
Cele două paliere de expresie sunt, de fapt, doar o formă reducţionistă, schematică, de ordonare a creaţiei sale, al cărei ax central este tentaţia destructurării vizuale sub semnul ontic al unei atotdominante vibraţii spirituale. Ciclurile Octogon, Lambdă, Logos, Însemne sunt forme de contemplare sau, mai curând, de mediere a dialogului său cu transcendenţa. Susţinându-şi întotdeauna demersul într-o paletă cât mai austeră cromatic, pictorul îşi raţionalizează în mod deliberat efectele de tip decorativ pentru a concentra atenţia privitorului spre acea interioritate pe care reuşeşte în mod neostentativ să o provoace. Acum, mai puţin inhibaţi de om, rămâne să-i descoperim cu adevărat pictura.