La începutul acestei toamne blânde am făcut o scurtă vizită la Scăieşti, acolo unde este conacul unuia dintre pictorii români importanţi din prima jumătate a secolului trecut, Henri H. Catargi (1894-1976). Primăria împreună cu moştenitorii artistului încearcă să refacă, astăzi, casa sa memorială, care a funcţionat la începutul anilor ‘80, pentru o scurtă perioadă de timp, în conacul care era şi sediu al primăriei. Conform dorinţei artistului, aici era prezentată donaţia făcută de Aura Catargi, soţia acestuia. Colecţia cuprindea lucrări, documente, manuscrise, fotografii, piese de mobilier (şevalet, masă de pictură, paletă, pipe etc.), precum şi o serie de picturi făcute de colegi. Din păcate, acest spaţiu amenajat de personalul ştiinţific al Muzeului de Artă Craiova a fost închis după câţiva ani sub pretextul unui furt care s-a petrecut aici, chiar în sediul primăriei. În pofida intervalului de doar câţiva ani cât a fost deschisă, colecţia fusese vizitată de o serie de personalităţi ale vieţii noastre artistice din epocă, printre care trebuie amintiţi profesorul Vasile Drăguţ, rectorul Institutului N. Grigorescu, în anii ‘80 şi unul dintre semnatarii scrisorii de protest adresate lui N. Ceauşescu cu ocazia demolării mânăstirii Văcăreşti, Marin Sorescu, Radu Bogdan, Barbu Brezianu, Radu Ionescu, numeroşi artişti, critici de artă, dar şi elevi din judeţ. Casa, de fapt cele trei camere alocate atunci memoriei artistului erau încărcate de lucrări, ale sale şi ale prietenilor (Ion Pacea, Alin Gheorghiu, Ion Musceleanu ş.a.), caiete cu schiţe, fotografii, piese de mobilier (şevalet, paletă etc.) şi documente inedite care nu au fost niciodată temeinic studiate.

Henri H. Catargi a urmat liceul la Paris, şi, deoarece tatăl său i-a condiţionat studiul picturii de absolvirea unei facultăţi practice, şi-a luat licenţa în drept la Sorbona. La revenirea în ţară, a frecventat Academia Liberă de Pictură, avându-i ca profesori pe Gheorghe Petraşcu şi pe Jean Al. Steriadi. În 1920 s-a reîntors la Paris, pentru a studia la Academia Julian. Acolo i-a cunoscut pe pictorii postimpresionişti francezi Édouard Vuillard, Paul Sérusier, pictorii Felix Vallotton, Maurice Denis, dar şi pe Theodor Pallady, care a avut o mare influenţă asupra creaţiei sale.

Prima sa expoziţie personală a avut loc la Paris, în 1922, după care artistul a început să îşi câştige faima atât în Europa, cât şi în România, expunând la Bucureşti, dar şi la Moscova, Belgrad, Praga, Berlin, New Delhi, Cairo, Londra şi Tokyo. Arta lui Catargi a evoluat într-un mod destul de puţin obişnuit, lucrările din prima perioadă de creaţie ţin mai mult de avangardă decât de modernism. Spre sfârşitul vieţii, împins de nevoile materiale, a început să picteze în manieră realistă personaje în costume naţionale, cu broboade, bibliotecare, ţărani din Scăieşti, reuşind să se adapteze într-un mod superior tuturor condiţiilor impuse de ideologie.

În situaţia sa, asistăm însă la un caz exemplar de echilibru stilistic, rezultant al unei mari exigenţe interioare şi a unei structuri temperamentale de tip platonic, pentru care robusteţea construcţiei şi distincţia ideilor artistice se relevă în discreţia şi dreapta măsură a reprezentării. Dominanta identităţii sale plastice constă în convieţuirea a două tendinţe: structurarea imaginii în vederea unei evocări aproape tactile a materialităţii universului, şi o ascetă apetenţă pentru eludarea detaliilor nesemnificative sau a unor fluidităţi grafice din categoria decorativului. Acestea îşi au evident originea în structura de profunzime a personalităţii pictorului, dar şi în rădăcinile formaţiei sale artistice

Lucrările lui Catargi sunt departe de a-şi căuta reuşita în mimetismul pretextului declanşator, căci pictorul este un adept al afirmaţiei cezanniene că peisajul poate fi restituit cu autenticitate numai cu condiţia să-i simţi alcătuirea interioară. Arta sa, expresie metaforică de pace, dar nu de împăcare lăuntrică, evocă imagini ce se situează dincolo de fidelitatea banală a lecturii într-o severă arhitectură de forme şi culoare, definind astfel miracolul unei naturi doar aparent statice, dar de o superbă forţă germinativă interioară.

O relativă aglomerare a planurilor geometrice concepute în lucrările de început – acea sete de acoperire exhaustivă a suprafeţei – se clarifică în timp printr-o rafinată aerare şi o mai accentuată profunzime a compoziţiei. În paralel cu această eliberare, Catargi renunţă la rigoarea geometrică a formelor în favoarea unor pete de culoare din ce în ce mai mari care, în unele dintre expresivele sale schiţe premergătoare, pot ajunge la concluzii aproape abstracte. Simplitatea compoziţională propusă de artist este la antipodul complicatelor eşafodaje ale multora dintre confraţii săi din epocă.

Pe un fond de optimism moderat, consider că proiectul de restaurare a conacului şi redeschiderea casei memoriale a artistului ar fi, în contextul actual, un gest de normalitate al cărui efort material ar fi pe deplin susţinut de importanţa actului cultural. În sprijinul succesului pe care sper să îl aibă acest proiect, ilustrez întregul număr al revistei cu lucrări inedite, o parte dintre ele făcute de artist chiar la Scăieşti.