Orizontul contemporan al gândirii creative devine tot mai complex şi mai contradictoriu în alcătuirile sale intime, artiştii emiţând în varii registre, într-un efort de autocunoaştere, dar şi de interacţiune cu publicul. Investigările de tip pluridisciplinar au avut o creştere exponenţială în ultimul secol, reuşind ca, din excepţie, să devină aproape regulă. Diversitatea expresiei este acum o formă de autoînţelegere, dar şi de comunicare, impusă de evoluţia societăţii, de noile tipuri de raportare din domeniul culturii. Întreaga viziune asupra artei şi în special a relaţiei creator-operă-public este pusă în discuţie dintr-o altă perspectivă, aceea a eliberării expresiei de orice constrângere îngust specializată.

Privită aşa, opera unui artist nu mai reprezintă doar suma capodoperelor sale, ci a diversităţii formelor în care acesta s-a exprimat. Pentru a putea recepta deplin un creator, trebuie cunoscute toate domeniile în care s-a manifestat, nu doar cele în care a excelat. Şi, în acest sens, trebuie înţeleasă expunerea teoretică şi viziunea artistică pe care ne-o propune acum scriitorul Marius Ghica.

Dar să revenim la prima întrebare: de ce cocoşi? Poate, în primul rând, tocmai pentru că sunt atât de viu coloraţi, atât de policromi. Sau, mai degrabă, pentru că este singura făptură hărăzită de Dumnezeu să ne vestească zorii fiecărei zile, dar şi apusul soarelui şi venirea nopţii. Sau pentru că, în imaginarul colectiv, în Biblie, în mai toate mitologiile lumii, cocoşul este simbolul bărbăţiei, al luptei duse până la capăt, al orgoliului, al forţei şi energiei, al curajului şi îndrăznelii, al frumuseţii virile. Ciocul şi pintenii săi ascuţiţi au trezit deopotrivă numeroase interpretări falice sau conotaţii erotice. Dar m-au atras cocoşii şi din alte raţiuni. Sunt, de câţiva ani buni, şi un prea fericit bunic. Bogdan, fiul meu cel mare, şi-a încheiat studiile aprofundate şi cele doctorale în Franţa, este căsătorit şi stabilit în Franţa, şi mi-a dăruit deja doi adorabili nepoţi: Thaďsşi Timeo. Eu însumi sunt, prin educaţie şi formaţie, un filofrancez, soţia mea de asemenea, căci nu doar a studiat franceza, dar a fondat şi condus mai bine de treizeci de ani o bibliotecă franceză; Mihai, fiul cel mic, a studiat regia de film, dar este şi el un iubitor al culturii şi civilizaţiei franceze, prin lecturi şi prin buna limbă franceză pe care o stăpâneşte; pot spune, aşadar, că suntem o familie foarte apropiată de Franţa. Iar cocoşul este, totodată, şi simbolul identitar al Franţei şi al valonilor, întruchipând victoria luminii asupra tenebrelor nopţii. Ipostaza aceasta de crainic vestitor al zorilor o vedem pe fleşele şi turlele catedralelor, dar şi pe clopotniţele bisericilor creştine. Este deci şi cocoşul galic, cu nenumăratele sale reprezentări, chipuri şi culori, mai este şi le coq sportif, o firmă de echipament sportiv ale cărei produse, cu emblema lor inspirată, un cocoş, fireşte, ne plac, mie şi lui Bogdan.

Apoi, nu pot uita cocoşii pe care îi admirăm, mai întâi, apoi îi târguim şi în cele din urmă îi cumpărăm duminica, în târg, la Cetate, eu şi bunul meu prieten Mircea Dinescu, mânaţi şi de alte instincte artistice; cine nu a gustat până acum coq au vin pregătit de Dinescu la Cetate trebuie să vină degrabă pe malul Dunării, altfel nu va fi înţeles nimic din rosturile artei culinare. Iar dacă vreun cocoş târguit scapă de tigăile veşnic încinse de la Cetate, el va sfîrşi negreşit în oala sub presiune a dnei Bârsanu, pentru care ciorba de cocoş nu mai are de mult nicio taină.

Pentru grecii antici, datorită lui Pitagora, cocoşul era o pasăre consacrată soarelui şi lunii, iar cocoşul alb reprezenta chintesenţa binelui şi nu putea fi sacrificat. De aici şi rolul său de psihopomp, el anunţând şi conducând pe lumea cealaltă sufletul celui decedat.

Dar mai este şi cocoşul nostru cel mai drag, cel din Punguţa cu doi bani. Iubitorii de ezoterism au citit minunata poveste a lui Ion Creangă şi în cheie hermetică, cocoşul reprezentând un principiu de metamorfoză, pentru care volumul şi cantitativul nu mai funcţionează ca în lumea reală. Când urieşesc, stârnind un freamăt cosmic, când condensat şi micşorat până la un minuscul punct, cocoşul este o alternanţă de plus şi minus, de expansiuni şi contracţii, e – cum s-a zis – „inima lumii, cu sistola şi diastola ei”. Chiar şi mazdeismul apropie soarele de cocoş, iar măreţia acestui vestitor al luminii avea să-i determine pe meşterii medievali să acopere cu aur cocoşii de pe vârfurile catedralelor, iar pe credincioşi să-şi înfrumuseţeze şi ei casele cu aceleaşi figurine reprezentând cocoşi.

Ar fi multe de spus despre tărâmul cocoşesc şi avatarurile sale, dar poate vom mai întinde vorba despre asta alundeva şi altcândva. Deocamdată, eu vă invit să intrăm împreună în lumea mea cocoşească – populată de mine cu 66 de cocoşi, cate unul pentru fiecare an din viaţa mea –, lumea unui de nevindecat filocromatic, şi mai cu seamă vă invit să-i contemplăm culorile.