Acum când te afli la apogeul carierei, după o expertiză de peste patru decenii în domeniul picturii de şevalet, crezi că artistul este o persoană aleasă sau un truditor inteligent?
La întrebarea ta, eu aş avea un singur răspuns, şi anume că amândouă condiţiile sunt necesare pentru a funcţiona la vârf, nu numai în artă, ci în mai toate meseriile. Da, cred că uneori suntem aleşi!
Crezi că arta reprezintă o formă de implicare socială sau o manifestare de natură elitistă? Ţie, personal, fenomenul socio-politic ţi-a marcat discursul artistic?
Artistul trebuie să fie expresia timpului său, fără dubii. Dacă ne uităm în timp, artiştii care au marcat istoria artei au fost martorii epocii în care au trăit, iar nume sunt multe dacă pornim de la Renaştere şi terminăm cu aşa zisul postmodernism: Da Vinci, Rembrandt, El Greco, Cezanne, Lautrec, Matisse, Picasso, G. Richter etc. Dar, desigur, aceştia, singularizându-se prin expresie, au devenit elitişti tocmai pentru că au impus noi direcţii, intrând astfel în contradicţie cu vechile cutume. În ceea ce priveşte persoana mea, nu mi-am propus niciodată să mă încadrez în vreun curent de opinie politică sau în vreun curent social, iar ceea ce am făcut este pur şi simplu un răspuns la realitatea trăită.
Înseamnă că fundalul informaţional, de cultură, de mediu, ţi-a influenţat, totuşi, pictura în tot acest interval. Cum?
Am cunoscut pe vremuri, în Belgia, un personaj complet necultivat, dar destul de înzestrat, de altfel, pentru pictură. Văzându-i lucrările am remarcat imediat prospeţimea şi inocenţa cu care îşi aşternea pe pânză intenţiile, iar asta cred că provenea din lipsa completă de bagaj cultural, de acumulare intelectuală. Pentru a-ţi răspunde la întrebare, te asigur că port răspunderea întregii mele formaţii ca artist, ce-şi trage energia din cultura vizuală universală. Nu vreau să par preţios şi nici pretenţios, dar realitatea este că pictura mea evocă incursiunea în istoria artei, şi asta poate fi considerată ca partea mea bună. Avem dreptul, în calitate de creatori, să folosim ce ni se potriveşte din marea moştenire pe care ne-au lăsat-o alţii de-a lungul timpului, aşa s-a întâmplat mereu.
Spre deosebire de mulţi colegi de breaslă, tu ai expus întotdeauna foarte rar, preferând expoziţiile personale, care, la rândul lor, pot fi numărate pe degete. De ce? Cum te-ai decis pentru acest one-man show făcut la Muzeul Naţional de Artă din Iaşi?
Aducerea, ca fapt împlinit, a unei expoziţii personale este un proces destul de complex şi complicat, deoarece nu numai că este o prezentare a ceea ce eşti ca artist, dar trebuie să se constituie şi ca un discurs coerent şi de ţinută al ideilor tale. Luând în calcul aceste lucruri, este nevoie de o gestionare personală şi atentă a acestui fapt, într-un context destul de haotic al mişcării artistice, ce dispune de puţine suporturi logistice care, în alte condiţii, ar trebui susţinute de către o echipă. Aşa stând lucrurile, acum sunt nevoit să cumpănesc bine momentul şi felul în care mă prezint publicului, iar deciziile le iau singur. Expoziţia Retrospektiv a venit din dorinţa de a expune şi în altă parte decât în Bucureşti, cu atât mai mult cu cât Palatul Culturii din Iaşi este un loc special şi de ţinută, este un muzeu potrivit pentru o introspecţie a operei mele.
De ce Retrospektiv? Ai vrut să-ţi prezinţi întregul parcurs? Care a fost conceptul acestui proiect?
Expoziţia Retrospektiv a fost pentru mine o ocazie să fac un fel de inventar al creaţiei mele de până acum, lucru pe care nu l-am mai făcut. Neavând însă un spaţiu foarte mare şi nici o parte din lucrări (pe care a trebuit să le împrumut fie de la colecţionari, fie de la muzee), a rezultat o mini-expoziţie retrospectivă, bazată pe imagini care să dea o perspectivă a evoluţiei mele.
Expoziţia este însoţită şi de un album realizat în condiţii grafice deosebite. Este, cred, cel mai important document pe care ai reuşit să îl faci până acum. Ce conţine el, o imagine integrală a creaţiei tale sau doar o privire selectivă asupra etapelor pe care le-ai parcurs?
Albumul cu acelaşi nume, Retrospektiv, a fost o încercare, din toate punctele de vedere. Mi-am dorit să fie destul de explicativ şi dinamic, nu doar o înşiruire de imagini. Am lucrat cu o echipă de oameni, buni profesionişti, şi am obţinut fotografii ale lucrărilor sau printuri de o mare calitate. Mi-am ales apoi cu grijă tipul de hârtie, care să se poată preta la structura picturii mele. Cât priveşte seriile de lucrări la care m-am oprit, acestea au fost cele care au marcat, cumva, câteva etape din creaţia mea, dar şi care să se poată integra în conţinut, din punct de vedere grafic. Detaliile mărunte au apărut şi ele la o mai bună citire a felului în care construiesc, dacă vrei, o incursiune în bucătăria lucrului meu. Albumul rezultat însă, ca o concluzie, este o imagine selectivă a etapelor de până acum.
Dragă Mircea Maurice Novac, am provocat acest dialog cu ocazia expoziţiei tale ieşene şi a albumului care o însoţeşte, dar mai ales ţinând cont de faptul că, deşi trăieşti de mult în capitală, eşti legat de Craiova şi de revista Ramuri. Mulțumesc!