Doina Lemny este, în ultimii ani, un nume tot mai frecvent vehiculat în spaţiul cultural românesc, ea fiind unul dintre brâncuşologii cu o expertiză universal recunoscută. În calitatea sa de muzeograf-cercetător al atelierului Constantin Brâncuşi, a avut oportunitatea să studieze întreg materialul documentar deţinut de Muzeul Naţional de Artă Modernă – Centrul Pompidou din Paris şi care, iniţial, s-a materializat într-o substanţială teză de doctorat: Mediul artistic şi cultural în care a evoluat Constantin Brâncuşi. Ea este totodată şi autoarea mai multor volume despre Brâncuşi, dar şi despre artişti precum: Lizica Codreanu, Henri-Gaudier Brzeska, Antoine Pevsner ş.a., studii apărute în Franţa, iar unele dintre ele şi în traducere românească.

Cel mai recent volum al său este „Brâncuşi – Ansamblul monumental de la Târgu Jiu” (Editura „Brâncuşi”, Târgu Jiu, 2021), un studiu amplu asupra acestui monument iconic pentru destinul artei moderne universale, singurul, de altfel, pe care artistul a reuşit să îl finalizeze. Abordând una din temele pe care Brâncuşi le-a frecventat încă de la începutul carierei sale la Paris, tema spaţiului, găseşte prin acest ansamblu monumental cea mai complexă formă de expresie a sa, datorită înţelegerii profunde a raportului dintre individual şi universal.

Studiul Doinei Lemny se structurează metodic, pe mai multe capitole, fiecare dintre ele configurând gradual câte un element important al subiectului. Deşi acest complex arhitectonic de valoare universală a constituit obiectul a numeroase studii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, acum suntem în faţa uneia dintre cele mai competente abordări ale sale. Urmărind sumarul cărţii, putem avea o imagine despre complexitatea studiului, atât în sensul contextualizării relaţiilor lui Brâncuşi cu patria natală cât şi cu privire la etapele realizării acestui monument.

Următoarele capitole descriu geneza fiecăreia dintre cele trei lucrări majore care intră în componenţa ansamblului de la Târgu Jiu. Coloana fără sfârşit, temă importantă în creaţia artistului, pe care a reluat-o în diverse variante şi materiale mai bine de două decenii, este analizată în două capitole. În primul dintre acestea, „Vis de înălţare”, exegeta face o foarte utilă inventariere cronologică a fiecărei variante, realizate de sculptor încă din perioada 1917-1918, până la opera finală de la Târgu Jiu, care a devenit unul dintre simbolurile oraşului. În celălalt capitol, „Primul element al ansamblului”, Doina Lemny analizează fiecare etapă a punerii acesteia în operă, ca element definitoriu în constituirea ansamblului. Discursul plastic sau mai curând arhitectonic pe care îl concepe prin această lucrare se cristalizează treptat, pe măsură ce artistul începe să îşi aproprieze spaţiul asemenea unui parcurs iniţiatic. Integrarea unui complex urbanistic, marcat de elemente simbolic-artistice, într-un spaţiu citadin, demonstrează înţelegerea profundă a locului şi a descendenţelor acestuia, care este în strânsă legătură cu propriul său trecut.

Cel de-al doilea element important al ansamblului este în conexiune cu Sărutul, temă la care artistul a lucrat timp de patruzeci de ani, realizând douăzeci şi cinci de piese. „Poarta sărutului” este dispusă în centrul axei, conferind acestuia o valoare simbolică prin evocarea rolului central pe care sentimentul iubirii îl are în existenţa noastră.

Cel de-al treilea element din componenţa ansamblului este Masa tăcerii care, la fel ca şi precedentele, este radical distinctă ca expresie plastică. Toate cele trei lucrări sunt structurate însă pe acelaşi tip de investigaţie artistică, specifică lui Brâncuşi, în intenţia de a forja esenţa fiecăreia dintre propunerile sale vizuale, până la relevarea armoniei dintre om şi universul pe care acesta îl locuieşte. Este modul său de a-şi justifica demersul creativ: „Simplitatea nu este un scop în sine în artă. Dar o atingem, în ciuda noastră, pe măsură ce ne apropiem de sensul real al lucrurilor.”

Etapa concluzivă de analiză aplicată asupra întregului ansamblu este susţinută în ultimul capitol al volumului, „Descifrând şi interpretând ansamblul monumental de la Târgu-Jiu”, unde istoricul de artă lasă locul criticului sau, mai curând, eseistului, care conchide: „Tocmai la acest lucru aspira Brâncuşi în ansamblul monumental de la Târgu Jiu: un parcurs iniţiatic care să poată purifica pe cel care se angajează să-l facă, într-o atmosferă de respect şi pace”. Având în vedere momentul terminării ansamblului, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi pe cel actual, cu o conflagraţie care se acutizează, pe zi ce trece, în preajma noastră, concluzia Doinei Lemny este nu doar adevărată, ci într-un anume fel trist premonitorie.

Sub aspect structural volumul propune şi un capitol distinct, reeditarea albumului fotografic pe care Ion Miclea (1931-2000) l-a realizat în 1973 şi care a rămas un reper aproape unic până acum cu privire la modul în care poţi să ai un dialog artistic fertil cu opera lui Brâncuşi. Un discurs similar ca intensitate creativă am mai văzut în anii ‘80, când un coleg de breaslă al lui Ion Miclea, fotograful şi prietenul lui Henry Moore, John Hedgecoe, a surprins cu o aceeaşi deplină înţelegere spiritul acestui monument. Ambii ştiau rolul modelator pe care fotografia îl are în percepţia publică a unei sculpturi. Avem astfel un volum a cărei dublă perspectivă de cuvânt şi imagine se potenţează reciproc într-un centru de putere comun. O carte necesară, scrisă într-un limbaj accesibil şi un stil adictiv, ce oferă cititorului avizat sau doar pasionat o privire lămuritoare asupra unei opere unice: Ansamblul monumental de la Târgu Jiu.