Volumul de versuri al Suzanei Fântânariu, Exces de melancolie, recent apărut la Editura Avalon din Cluj-Napoca, a fost o surpriză doar în sensul consistenţei acestuia – peste 300 de pagini. Ştiam de ceva vreme că artista îşi dezvoltă creativitatea în zona lirică şi, chiar dacă revista Vatra nu ar fi publicat, acum câţiva ani, un consistent grupaj de versuri, cunoscându-i „excesul de sensibilitate”, era de presupus că face „pe ascuns” asemenea exerciţii. Neavând o perspectivă asupra ansamblului, este salutară această apariţie care reuşeşte să contureze un portret coerent al unui creator cu preocupări doar aparent diverse, pentru că arta vizuală şi poezia se conjugă natural în fiinţa sa cea mai intimă. Volumul reuneşte în premieră producţia lirică, începând din tinereţe şi până în prezent, devoalând astfel complexitatea, până acum ascunsă, a unei personalităţii pe care, chiar dacă nu o cunoşti, o poţi presupune, având reperul creaţiei vizuale începând cu gravura şi până la obiecte sau performance. Abia acum, după publicarea volumului, putem percepe însă mai clar că dimensiunea sa artistică este o reflexie a celei lirice. Poezia de factură dominant reflexivă mizează pe confesiunea de tip imagistic, natural familiară poetei din cealaltă existenţă a sa, cea artistică. Fiecare dintre demersurile ei lirice sunt în substanţa lor imagini grave, profunde, ce conţin un amestec de realitate şi de livresc, motivând în ultimă instanţă echilibrul însuşi al artistei a cărei creaţie se revendică, în bună măsură, de la acest spaţiu de factură culturală.

Poezia sa exprimă, printr-o perspectivă lucidă a efemerului şi a fragilităţii vieţuirii, reverberaţia unor trăiri intense. Adesea ea se încheagă din paradoxurile unei realităţi exuberante sau din straturile difuze ala cotidianului: „Cineva mi-a furat anii/ ascunşi în cuibul prigoriei/ întîmplat în memorie deseori./ Cuibul cu anii tineri/ închide tăcerea adâncă/ misterul,/ lumina neclară/ aidoma malului umed/ cu prigoria cântând/ peste ape” (Cuibul prigoriei). Stări de extaz sau clipe de graţie sunt înregistrate cu o revelatorie expresivitate: „Se culcă timpul/ şi eu cu o stea/ pe fereastra/ din faţă// (Cu o stea stinsă în braţe) sau „Mi-e umbra deasă de lumină/ şi mă ating de albul ei/ împleticindu-mă în raze/ vorbesc tăcută despre zei” (Mi-e umbra deasă de lumină).

Ovidiu Pecican, în prefaţa volumului, surprinde cu ochiul cititorului experimentat că poezia Suzanei Fântânariu este „jurnalul unei dinamici interioare, captarea vibraţiilor sufletului de-a lungul momentelor faste şi nefaste pe care aceasta le traversează”. Această formă de consemnare, într-un registru poetic, a unor întâmplări biografice este o abordare personală, care îi defineşte şi îi legitimează tiparul liric, foarte personal. O asemenea ipostază a autorului, „devorat” de propria-i existenţă, este dominantă în multe dintre poeziile sale dintre care Desculţ, semnam desenele, Viaţa în cifre, Viaţa şi arta, În staţia de tramvai, noaptea, Aştept proiectul pentru „Muzeul utopic”, Salut pe linia de tramvai ş.a. Temele abordate sunt fie amintiri ale unei inocenţe pierdute în universul copilăriei când, aşa cum mărturiseşte într-o pagină de Jurnal, „actul introvertirii, copil fiind, m-a determinat să am o atitudine gravă asupra problemelor vieţii”, fie întâmplări personale când sensibilitatea sa a fost grav marcată. Traseul este acela al unor stări închegate în jurul propriei persoane.

Elegia ca formă de expresie a excesului de sensibilitate este augmentată estetic, pe parcursul întregului volum, de compania mai multor Autoportrete pe care artista şi le-a făcut de-a lungul anilor. Potenţarea discursului editorial cu aceste expresii grafice coagulează fericit personalitatea profund marcată de dramatismul propriei existenţe şi, bineînţeles, aspectul grafic al cărţii. Deşi conceput pe două paliere de creaţie, artistică şi lirică, volumul, susţinut într-o vibraţie emoţională comună, se focalizează de fapt pe o unică temă, autoportretul. Poezia şi imaginea plastică sunt răsfrângeri ale fiinţei sale într-o gesticulaţie amplă, controlat-liberă şi intersectată uneori de o privire lucidă asupra limbajelor prin intermediul cărora eul se caută şi se descrie. În acest sens, artista-poet, prin autoportretele sale lirice şi vizuale, se oferă pe sine ca receptacul, într-o vizită privilegiată a fiinţei sale.

Poezia Suzanei Fântânariu, asemenea creaţiei vizuale, cu vibraţia ei afectivă atât de liberă, cu tensiuni transpuse în versuri de o mare consistenţă, rămâne să fie descoperită şi comentată profesionist la adevărata sa valoare. Ambitusul liric în conjuncţie cu cel artistic îi redesenează personalitatea creativă provocând o nouă dimensiune, aceea a artistului copleşit de propria-i existenţă – „Eu când tac, sunt vecină cu abisul, cu întunericul” –, dar deplin încrezătoare în valoarea perenă a spiritului, sursa sa ascunsă, de serotonină.