Pe Elena Graure-Manta am cunoscut-o toamna trecută la Düsseldorf. Aici are loc anual un tîrg internaţional al sticlei. Nouă pavilioane uriaşe adăpostesc tot ceea ce este legat de industria sticlei. Firme mari şi mici de pe toate continentele îşi dau întâlnire aici timp de o săptămână. Anul trecut, în premieră, unul dintre pavilioane a fost oferit artiştilor pentru a „încălzi“ prin prezenţa lor un domeniu şi implicit un spaţiu altfel închis în propriile-i rigori tehnice.

Aflându-mă pentru prima dată la o manifestare de acest gen impactul a fost pe măsură. Este impresionant, cel puţin pentru mine aşa a fost – să vezi „bucătăria“ mondială a sticlei.

Dacă vezi numai ce mecanisme uriaşe, ce capacităţi de producţie sunt puse în funcţiune din S.U.A. şi până în China, ce utilizări nebănuite poate avea „banala“ sticlă, ţi se schimbă viziunea. E greu să mai gândeşti apoi sticla raportând-o la ideea de pahar sau geam.

Înainte de a vedea Glastek-ul şi Glaskünstler, Düsseldorf 2008, credeam că România are un cuvânt de spus în acest domeniu. Poate nu unul foarte important, însă... Pardon, România nu există sau nu mai există în industria sticlei. Din fericire, ea a început să existe din ce în ce mai marcant în arta sticlei. Dar nu despre succesele globale în acest domeniu vreau să relatez în rândurile de faţă, deşi ele ar merita reliefate cu atât mai mult cu cât artiştii noştri sticlari sunt mai cunoscuţi în occident şi aiurea decât la ei acasă.

Unul dintre aceştia este şi Elena Graur Manta, artist sticlar român stabilit de mai mulţi ai în Germania. Nu este în intenţia acestui scurt material de prezentare să îi evoc succesele artistice din România sau pe cele din Germania. Ele sunt importante şi într-o parte şi în cealaltă. Voi aminti doar una dintre cele mai recente împliniri publice ale artei sale, expoziţia personală din 2007 de la Jan van der Togt Museum, unul dintre cele mai dinamice muzee de artă vizuală contemporană din Olanda.

Aşa cum menţionam la început, primul meu contact cu creaţia Elenei Graure-Manta a fost la Düsseldorf, într-un spaţiu care, deşi enorm, a fost gândit să adăpostească lucrări ale unora dintre cei mai importanţi artişti şi galerii de artă specializate în sticlă.

În acel loc unde privirea se lăsa furată la fiecare pas, m-am simţit atras de o serie de obiecte care se decupau până în acest peisaj multicolor. Era vorba în esenţă de o „recuzită“ banală, genţi, rochii, pantofi. Toate supradimensionate şi bineînţeles toate făcute în sticlă de fuziune.

Cred că această relaţie specială a obiectelor specific feminine cu materialul din care erau realizate, care, la rându-i, are o conotaţie feminină (sper să nu-mi atrag oprobriul pentru această afirmaţie), mi-a catalizat atenţia.

Prin intermediul unui prieten comun, „sticlar“ la rându-i, invitat şi el la acest regal al sticlei, Mihai Ţopescu, am cunoscut-o pe Elena Graure-Manta. A urmat o invitaţie la atelier imediat onorată cu o avidă curiozitate. Atelierul era o hală enormă, într-o margine a urbei, ingenios compartimentată, adică design pentru a îndeplini o dublă funcţionalitate - aceea de locuinţă şi atelier. Aşa se face că într-o seară, scurtă ca un vis, am cunoscut-o pe Elena, un om cu o energie debordantă şi de o bună dispoziţie molipsitoare. În plus, un artist rutinat în mediile „acide“ de la noi şi atentă la discursurile plastice ale contemporaneităţii occidentale. Din acest melange a rezultat ceea ce am văzut, cât am văzut căci, aşa cum v-am spus (scris), orele au fost scurte.

Impactul pe care operele sale îl produc asupra privitorului este important pentru că ele sunt aidoma omului – deschise, tonice, încărcate de o energie pozitivă, care te face să zâmbeşti, să râzi chiar, neuitând însă nici o clipă, ba chiar inducându-ţi ideea că natura lor ultimă, ca şi a obiectelor pe care le reproduc, este perisabilă. Artistul se joacă, subliniindu-ţi cu o oarecare ostentaţie acest lucru, tocmai pentru a ne face să înţelegem că în esenţa lor ludică există şi un strop de lacrimă. De aici şi incertitudinea că, deşi aşa par, ele nu sunt doar nişte banale accesorii feminine supradimensionate. Ţinta interesului artistic atinge sfera comportamentului uman, adică feminin. Este o persiflare bonomă a superficialităţii, a atenţiei speciale pe care femeia o acordă aparenţelor. Este de fapt povestea unei experienţe personale din interiorul unei lumi pe care o exprimă, nu o judecă, iar tonul „poveştii“ este cu siguranţă unul vesel, îngăduitor dar atent. Nu ştiu dacă lucrările ei sunt nişte „documente“ ale realităţii, nişte simboluri promovate în mass-media, ele sunt cu siguranţă însă nişte repere ale feminităţii privite cu un ochi atent, critic dar nu ironic, al unui artist post-modern.

Personajele sale nu îşi propun să ne introducă în spaţiul unei realităţi stresante, al marilor probleme cu care se confruntă timpul nostru. Este aici afirmarea unui univers domestic unde ne regăsim în propria noastră umanitate, nu în cea profundă, existenţială, ci în aceea cotidiană, a experienţelor noastre mărunte în afara cărora nu putem şi, poate, nici nu vrem să existăm.

Prin adevărurile simple pe care artista le exprimă, prin buna stăpânire a tehnicii sticlei de fuziune, prin imaginaţia şi umorul pe care îl degajă, lucrările Elenei Graure-Manta sunt o expresie senină a realităţii. Toate acestea se întâmplă într-o dimensiune culturală unde raţionamentul, emoţionalul şi imaginaţia – vezi inspiraţia, acţionează în spiritul celei mai implicate contemporaneităţi. Este un artist asupra căruia cu siguranţă o să revenim.