Proza Îngrijorarea unui cap de familie n-are nici două pagini, despre care s-au scris însă mii. Textul, publicat de Kafka în 1919, îl aduce pe lume pe Odradek, „un mosor plat, în formă de stea, […] îmbrăcat […] în aţe vechi, rupte, înnodate, dar şi încurcate între ele, […] de cele mai diverse feluri şi culori […] [D]in mijlocul stelei iese un bastonaş transversal cu care apoi se îmbină încă unul, aşezat în unghi drept. Cu ajutorul acestui ultim bastonaş […] şi al uneia dintre razele stelei […], întregul mosor poate sta vertical, ca pe două picioare.” (trad. M. Isbăşescu şi R.G. Pârvu, Ed. RAO, 1996). Îl găsim ba în pod, ba pe trepte, ba pe coridoare, uneori lipseşte luni de-a rîndul din casă, iar rîsul lui e ca al cuiva fără plămîni, „ca foşnetul frunzelor uscate”. Practic, asta e toată biografia lui; capul familiei se mai întreabă dacă el se va rostogoli aşa generaţii la rîndul, „trăgînd după el firul de aţă pe scări în jos, pe la picioarele copiilor şi nepoţilor” şi încheie cu îngrijorarea care dă titlul prozei, legată de „ideea că mi-ar putea supravieţui”, idee care „aproape că mă doare”. Odradek, asta e destul de clar, e un personaj construit pe contradicţia între intenţionalitatea clară a designului său şi absenţa oricărei funcţii identificabile. Dar care e mesajul lui?

Orice autor de horror ar avea de învăţat de la Kafka. Economie totală de mijloace – nici nu ştii, ca cititor, din ce vine teama. Pînă la urmă, ce e Odradek dacă nu una din invenţiile de la sfîrşitul anilor ‘90, animalul robotic vorbitor furby sau pokémonii, cu care are în comun atît caracterul aparent benign, cît şi kitsch-ul. În orice caz, nimic înspăimîntător; şi totuşi orice cititor e izbit de angoasa din proza aceasta. Poate din cauza naturaleţei cu care Kafka vorbeşte despre o ruptură tragică în pînza banală a vieţii, pe unde se strecoară ceva: un mic demon din cîrpe, o traumă reprimată, un golem care a înlocuit copilul pierdut, un trickster, un alien. Iar marii scriitori nu au nevoie să aducă în scenă monştri. Ei lucrează cu potenţialul distrugător al inofensivului, cu imensul rezervor de suprarealitate al familiarului.

Mi se pare esenţial că Odradek nu este antropo- sau zoomorfizat, chiar dacă pare totuşi că stă în picioare sau vorbeşte. Să fi fost vorba de o marionetă oarecare, sau de un fel de animal de companie din materiale reciclate, povestea ar fi căpătat imediat o morală facilă. Tot aşa, o umbrelă care vorbeşte din cînd în cînd cu proprietarul ar fi fost, în cel mai bun caz, simpatică şi atît. Dar Odradek este, de fapt, străin pînă şi lumii obiectelor: o entitate eteroclită într-un spaţiu liminal. O formă de neconceput de continuitate între biologic şi mineral, care va depăşi biologia şi îi va supravieţui, în ciuda lipsei ei de sens. A citi textul în paradigma unui protest împotriva tehnologiei este deci atrăgător, deşi opera lui Kafka în general nu prea se hrăneşte din acest tip de protest. S-a speculat că Odradek ar fi chiar un aparat de radio; nu iese, pînă la urmă, o antenă din mosoraşul stelat? N-am acces la o istorie a radioului public în Europa, dar cred că data textului, trimis editorului în iulie 1917, e cu cîţiva ani buni prea timpurie pentru aşa ceva.

Alţii se apleacă asupra pasajului în care Odradek, întrebat unde locuieşte de fapt, răspunde „domiciliu nedeterminat”, şi li se pare relevant că prin expresia (probabil nemaifolosită pînă la Kafka) „unbestimmter Wohnsitz” se evită sintagma juridică pentru „domiciliu necunoscut” („unbekannter Wohnsitz”): sarcasm la adresa birocraţiei sau, din contră, o turnură poliţienească?

Cea mai interesantă interpretare a textului mi se pare cea conform căreia Odradek este o proză neterminată a lui Kafka, anume Vînătorul Gracchus. (Proză a cărei primă traducere românească a apărut în revista Ramuri, în 1966). Posibil, mai ales că în Unsprezece feciori, o altă miniatură greu de înţeles, un tată descrie calităţile şi defectele a unsprezece fii care, cum recunoaştea Kafka într-o scrisoare către Max Brod, sînt de fapt, fiecare, o anumită proză scurtă a lui.

Probabil că nici nu trebuie luat textul şi pus în patul lui Procust al cutărei interpretări. Îngrijorarea unui cap de familie trăieşte prin stranietatea ei seacă şi poate că nu vrea să dea cititorului nimic mai mult, dar nici mai puţin de atît. Totuşi, n-am putut să nu mă întreb dacă autorul văzuse ceva, un obiect, un tablou, o creaţie avangardistă din anii primului război, a cărei formă să i-o fi împrumutat lui Odradek. Ceva înrudit spiritual cu proto-cyborgii dadaistului Raoul Hausmann, expuşi din 1920 încolo, care nu au, totuşi, formal nimic de-a face cu minimalismul lui Odradek. Cheia pentru înţelegerea morfologiei acestuia e ascunsă poate undeva în desenele lui Kafka. Pentru termeni de comparaţie literari ne îndreptăm cu mai puţine dubii spre Ismail al lui Urmuz – observaţia a fost făcută deja în epoca interbelică – sau, aş zice acum, către personajul, încă mai vag şi mai inclasificabil, Adbekunkus dintr-o proză la fel de scurtă a lui Cortázar.

Nu se miră nimeni că Procesul sau Metamorfoza sînt suprainterpretate în critica modernă. Faptul că există sute de articole şi cărţi care îl discută pe Odradek e poate surprinzător. Lucrul e minunat acolo unde dovedeşte un interes autentic pentru literatură. Alteori însă nu e aşa: un articol de acum cinci ani inventariază rolul mosorului cu bastonaş în opera a trei gînditori contemporani, care se ocupă, în ordine, de hiperobiecte, materialism vital şi ecotehnologie. E cam mult... Clasicii sînt uneori decorticaţi şi folosiţi ca proptele şi pretexte pentru propriile noastre teorii. Care altminteri ar rămîne tot „ca foşnetul frunzelor uscate”.