Atunci când un text literar este altminteri iremediabil mut sau şchiop, există un ingredient care îl poate totuşi salva de unul singur: sexul. Cel puţin „aşa par să creadă” – cum frumos se spune – mulţi scriitori. Această credinţă e greşită; dar nu despre ea vreau să vorbesc, pentru că nu-mi propun să forţez uşi deschise. Da, în literatură totul e o chestie de dozaj, şi, într-adevăr, sexul este o substanţă al cărei dozaj e mai uşor de greşit, şi cu consecinţe mai grave decât practic ale tuturor celorlalte. Dar, pe de altă parte, adesea pontificatul împotriva obscenităţii cade în puritanism, mai străin literaturii decât oricare alt exces. Una peste alta, sunt lucruri mai interesante de discutat decât a pleda din nou împotriva utilizării gratuite a scenei de iatac. De exemplu, ar fi mai interesant de reconsiderat însăşi mitologia ingredientului-cheie, acel capitol la care ar putea fi suficient să fii tare ca să dai lovitura. Cu alte cuvinte, indiferent cât de dezastruos e romanul tău pe alte planuri, „acţiunea” – să zicem – să îl salveze şi să îl facă memorabil. Din păcate însă valoarea unui roman depinde adesea mai degrabă de valoarea planurilor lui celor mai slabe.

Dar să mă întorc, fatalitate, la sex. Şi anume din perspectiva unui miracol săvârşit de sfântul Mina, martirizat în vremea lui Diocleţian. Urmez aici manuscrisul care ne dă cele mai multe amănunte, păstrat mult timp la mănăstirea Sf. Ioan Teologul din Lesbos şi aflat azi la biblioteca Universităţii Harvard. Manuscrisul e din sec. 12, dar istoria circula mult mai devreme, probabil deja din secolul 4. La biserica de la mormântul sfântului, aflată nu departe de Alexandria, a fost adus un bolnav care nu-şi putea folosi mâinile şi picioarele; între alţi pelerini se mai află acolo, tot în căutarea vindecării, şi o femeie mută, care nu vorbise niciodată. Într-o noapte, celui paralizat i se înfăţişează Mina, spunându-i că are o singură şansă să mai fie vreodată întreg: „când nu te vede nimeni, du-te la femeia mută, culcă-te cu ea şi vei fi vindecat”. Bietul om se trezeşte consternat şi nu-şi poate face curaj să urmeze sfatul. Sfântul îi apare însă şi a doua şi a treia oară în vis, iar în cele din urmă infirmul, pios, se supune. Aşteaptă să adoarmă toată lumea – toată lumea din biserică, zice manuscrisul, mai degrabă însă dintr-una din anexele pentru pelerini, bine documentate arheologic pe situl egiptean –, iar apoi se târăşte până la femeia mută şi trage mantia de pe ea. Femeia se trezeşte şi, de spaimă, începe să strige limpede, „mă siluieşte! un bărbat deasupra mea!”, iar el, tot de spaimă, sare din pat foarte sprinten. Cei de faţă, ca mai apoi toţi ascultătorii şi cititorii acestui episod, înţeleg fără întârziere că e vorba de o dublă vindecare miraculoasă.

Miracolul ăsta e, se-nţelege, foarte atipic în ansamblul pildelor din creştinismul timpuriu. Aproape scandalos. Chiar nu se putea găsi altă cale prin care să ni se transmită învăţături, valori, virtuţi? Se putea, dar pudibonderia nu are ce căuta în lucrurile esenţiale, de viaţă şi de moarte. Printre miracolele lui Mina mai sunt şi altele ciudate, deşi nu-mi amintesc altul care să joace cartea sexualităţii. De exemplu, într-unul e vorba de un evreu cinstit înşelat de un creştin, o temă care te-ai aştepta să fie reformulată, ca să nu smintească poporul, să nu-i contrarieze pe cei care vor o morală clară şi previzibilă. Însă miracolele nu sunt făcute pe calapod de cizmar, şi cuminţenia nu este de fapt premisa fundamentală a naraţiunii hagiografice, cum nu e nici a moralei creştine. (În paranteză, vreau să remarc îndemnul sfântului din miracolul nostru: „când nu te vede nimeni”. Cum adică? Ce sens are să recomanzi mari precauţii, când ştii că o să izbucnească oricum balamucul? Are totuşi sens, pentru că nu poţi să-i faci omului cu ochiul şmechereşte, tu fă ce-ţi spun şi n-avea grijă, că şocul spaimei va acţiona terapeutic asupra sistemului neurovegetativ... În fond, în logica textului, care trebuie să fie cea a credinţei, subiectul miracolului trebuie să aibă impresia că se aruncă în gol, nicidecum că merge la sigur.)

În ansamblu, ce are scriitorul de învăţat de aici e că în textele lui, sexul trebuie folosit numai aşa: miraculos. Adică rar, dar cu îndrăzneală şi cu consecinţe serioase. Estetice, în principal, dar dacă lectura vindecă şi vreun cititor, cu atât mai bine.

Că veni vorba, o vindecare dublă similară e cunoscută dintr-un miracol foarte circulat în Evul Mediu, a cărui formă clasică o găsim la Jacques de Vitry (sec. 13). Moaştele Sf. Martin sunt purtate în procesiune, vindecând pe toţi infirmii întâlniţi în drum. Un paralitic şi un orb care cerşesc lângă o biserică sunt însă (precizează textul, într-o răbufnire mai degrabă seculară) cuprinşi de teama că vor trebui să înceapă o viaţă de muncă adevărată. Şi atunci încearcă să evadeze – cel dintâi suit pe umerii celui din urmă. Procesiunea însă îi ajunge din urmă şi amândoi sunt vindecaţi împotriva voinţei lor. Fără consimţământ informat, fără nimic. Sigur, aici tema nu este sexuală, dar asemănări există – în primul rând, în ordine pur estetică, gustul poveştii e destul de îndoielnic şi, în al doilea rând, morfologic, în ambele miracole ceva se întâmplă, în dinamica izbăvirii, abia când doi suferinzi formează un singur trup. Dar analiza unor asemenea paralelisme nu îi mai priveşte pe scriitori – deşi observaţia legată de necesitatea de a începe o viaţă de muncă adevărată nu e chiar irelevantă.