Pârvan şi Prinţesa

Scrisorile lui Vasile Pârvan către Martha Bibescu, publicate la aproape jumătate de secol de la moartea lui, nu i-au schimbat imaginea în ochii oamenilor de litere. În primul rînd pentru că au apărut în jurnale arheologice, în Franța (1966) și România (1972). Dar și pentru că apariția unor documente noi de obicei nu face decît să le confirme, celor care îl admirau pe împricinat, că admirația lor era întemeiată, iar celor care îl înjurau, că bine-i făceau. Printre clasiciști și arheologi, evident, Pârvan, ca fondator al școlii naționale de arheologie, e rareori contestat. În lumea mai largă a literelor, e luat în tărbacă sistematic de Lovinescu (”orgolios pînă la dezumanizare”), Zarifopol, Eugen Ionescu și apoi Paleologu, dar apreciat de Eliade (Pârvan e ”momentul apolinic” al culturii române) sau Călinescu, și apărat în anii 80 de Al. Zub și Steinhardt.

Ca orice istoric riguros, voi începe și eu cu întrebarea cheie: o iubea sau n-o iubea? D.M. Pippidi, printre foarte puținii care au analizat această corespondență – dar care, din păcate, nu-i putea suporta nici pe unul, nici pe altul... – zice că era vorba între ei doar de o amitie amoureuse, „serafică”, subliniind că uneori cei doi se semnau Soeur Claire, respectiv Frere Francois. În orice caz, scrisorile lor acoperă ultimii cinci sau șase ani din viața atît de scurtă a lui Pârvan, și sînt ușor de supralicitat. În 1922 el îi scrie: ”Sînt la Veneția și mă gîndesc la Dumneavostră”, și apoi îi trimite de la Roma violete și o frunză de laur culeasă printre ruinele de la Ostia. În 1926: „[î]i faceți vizite lui Tutankhamon fără mine”. Primește răspunsurile ei cu o ”joie enfantine”, spune că rare sînt zilele în care nu-și notează gînduri despre prietenia lor. Cea mai lirică e o scrisoare din 1924, semnată Le Seigneur de la Cite Morte: ”[l]es feuilles des tilleuls sur la grand-route qui mene a Mogoșoaia se meurent... elles sont tres pales et elles sont tres belles dans la mort. La grande solitude s'installe dans la plaine. Bientot la neige cachera tout signe de vie. Et moi-meme, je serai comme mort, car je n'aurai cette année a qui raconter le miracle des roses dans la neige.” Cea mai relevantă – sau mai resemnată – e din 1923, semnată Seigneur des Îles lointaines: „[m]ă gîndesc la Dumneavoastră la fel de des ca la grecii mei. Și în același fel. Uneori sînt ispitit să vă atribui o existență mitică [...] Existați, ca și grecii mei, iar asta îmi ajunge. Nu vă cer nimic altceva decît să existați.”

Martha Bibescu își amintea că prima lor întîlnire avusese loc cînd Pârvan, proaspăt director de editură, îi adusese la Mogoșoaia – în timpul unei furtuni de zăpadă – șpalturile lucrării tatălui ei, care urma să apară la „Cultura Națională”. Cîți autori de azi mai primesc asemenea vizite de la directorii de editură? Apoi relația continuă, Martha vizitîndu-l inclusiv pe șantierul lui arheologic de la Histria; evident, în urma acestei vizite îi dă numele, amintit mai sus, Le Seigneur de la Cité Morte. Mai puțin pretențios, el însuși, ca arheolog, se definește în altă scrisoare către ea drept un om cu ”ocupații subterane”.

Altădată, ca răspuns al întrebării ei – destul de delicioase – ”ce inscripție de la Histria îi place cel mai mult”, Pârvan propune două răspunsuri, fiecare venită dintr-un suflet diferit. Sufletul lui de erudit, de „Erasmus”, cum îl mai numea Martha, face aluzie la „o mare inscripție a lui Traian” (desigur așa-numita ”hotărnicie” a lui Laberius Maximus). Dar sufletului său de simplu muritor, de prieten al prințesei, îi plac alte monumente. Anume un relief apolinic, prost păstrat din păcate, cu o femeie îngenuncheată care se roagă la un altar (o Gradiva a lui Pârvan, aș putea zice) și, mai ales, un relief reprezentîndu-i pe Dioscuri, cu o inscripție despre Callicrates și soldații lui întorși teferi. Cea din urmă i se pare ”humainement la plus belle de toutes les choses d’Histria”.

S-ar putea spune că scrisorile lui Pârvan împing ambiția de noblețe spirituală pînă la a juca puțin mizantropia. Dar, mai probabil, tragediile familiale din trecutul lui sînt motivul pentru care succesele ulterioare n-au mai avut gust, așa încît, deși era profesor universitar și director al Muzeului de Antichități – ba chiar i s-ar fi propus, zice-se, să devină patriarh – poate vorbi în scrisori despre ”o viață ratată”. Cînd Martha însăși își amintește că Pârvan îi scria pe cînd era nefericit și se lupta cu puterile ostile, ea fiind ”presque seule a le comprendre et a vouloir l’aider”, e probabil că se lăsase, cu tact, păcălită de nevoia firească, terapeutică a oricărui om de succes de a părea nefericit.

Iată-l așadar pe Pârvan scriindu-i prințesei în 1925 despre ”isteria colectivă […] a neputincioșilor”, caracteristică oamenilor de litere, artiștilor și oamenilor politici din București, care se consideră supraoameni doar pentru că, spune el, neagă vehement tot ceea ce, în antichitate, făcea măreția unui popor. Iar dintr-o misivă din 1926 traduc acest pasaj ciudat: ”eschimoșii trăiesc la 50⁰ sub zero și se descurcă foarte bine; destul de mulți scriu chiar versuri și fac lirism demografic; compatrioții noștri trăiesc la 1000 m sub nivelul aerului respirabil și se descurcă foarte bine”. Dat fiind nivelul cu prisosință spiritual al conversației epistolare de pînă atunci, și prețiozitatea francezei din scrisorile lui Pârvan (care nu e neapărat un semn de snobism, cît doar refugiul celor care vorbesc o limbă alta decît cea maternă), acest„lirism demografic” trebuie că ține mai degrabă de folclor, decît, eufemistic, de sex.

Pârvan ceruse, înainte să moară, ca toate hîrtiile personale să-i fie arse, și nici o scrisoare să nu fie făcută publică. Se temea, poate, că orice corespondență radicalizează atașamentul prin proiecții - și că ar fi putut deci părea prea îndrăgostit de Martha Bibescu? Sau insuficient îndrăgostit?