Poetul care își decupează eul
de C. Voinescu
Cu cel de-al treilea volum al său de poezie, Tablouri care decupează ziduri, Editura Ramuri, Craiova, 2011, slătineanul Silviu Viorel Păcală ne convinge că opţiunea sa estetică rămâne una de avangardă, de extremă mobilitate ideatică şi prozodică, liberă de conformism.
Crezul literar al acestui poet cu ziua, cum însuşi se defineşte într-un vers, m-a dus cu gândul la incitantul Manifestul activist către tinerime al lui Ion Vinea, de la 1924, din Contimporanul, prin care, opunându-se vehement formelor vechi de lirism, cerea ca poezia să nu mai fie un clistir răsuflat, un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă, ci expresia plastică strictă şi rapidă a aparatelor Morse. (Nu definise André Breton suprarealismul drept dicteu al gândirii?). De la avangardismul de început al acelor ani până la optzecişti şi douămiişti, poezia, cu tot vremelnicul proletcultism obstrucţionist, a urmat o traiectorie estetică surprinsă de Silviu Viorel Păcală în esenţele ei genuine modelatoare. Cred că nu întâmplător, în deschiderea volumului, stă o poemă unde, printre sonorităţi de sticle goale, se aude numele lui Heidegger, precursor al postmodernismului şi critic aspru al ştiinţei şi filosofiei clasice pentru uitarea existenţei. Tocmai reconsiderarea lirică a existenţei se insinuează tematic în următoarele şase poeme, astfel că întâlnim, mai întâi, o definiţie metaforizată a morţii: moartea e doar o strachină/ dumicăm şi sorbim din ea, apoi un reproş mai mult contemplativ: n-am mai trecut demult prin/ viaţa noastră, un îndemn ludic: faptul că vom muri nu trebuie să/ ne întristeze şi, în sfârşit, o redescoperire a dimensiunilor ancestrale ale existenţei în concavitatea caucului de unde au băut cheaguri de suflete/ neinvitate la cină.
În consonanţă cu acest secol al vitezei, Silviu Viorel Păcală răspunde, prin poezie, necesităţii de comunicare rapidă şi concisă a mesajului ideatic, de comprimare a lui în doar două sau trei versuri, solicitând în schimb, într-un grad ridicat, implicarea calificată a receptorului: rogozul e un fel de sorg/ pe care vara urcă melcii (stă un pâlc pe lăstăriş) sau vine îngerul uneori/ mă priveşte/ e treaba lui că se sperie (cine sunt eu). Alteori, lirismul se amestecă voluntar cu narativitatea într-o poezie ca locuiesc în ficatul oraşului, creând fie sugestive jocuri de limbaj, fie imagini de proiecţie suprarealistă: care din vedeniile tale/ au înconjurat biserica/ unsă cu terebentină/ o sărbătoare a coperţilor/ sau fotografia de la morgă/ cu pantofi de lac/ radiografiile zac sub scrumieră (să-mi folosească la ce). Lipsa oricărui semn de punctuaţie, ignorarea voită a majusculei în titlu, la început de poezie, strofă sau vers, cu excepţia numelor proprii, oralitatea expresiei, combinaţiile lexicale imprevizibile, nu de puţine ori şocante, jocul de limbaj, tonul declamator dovedesc acea eliberare inconturnabilă de tiparul clasic, afişată de poet nu fără o oarecare ostentaţie şi risc, în egală măsură asumate: dă-o încolo de ipocrizie profesore/ eşti un câine bătrân/ scuipi berze/ după ce te-ai îndrăgostit în closetul/ din gară/ nevroticii fac tumbe de pelin/ şi crâşmele bolesc vopsite-n ceară/un cuţit umblă în ciubote (moliciunea coapselor strangulate).
Silviu Viorel Păcală este un creator de imagini frapante, neaşteptate, slobode de şabloane şi convenţii, dar supuse unui minim control artistic, atât cât fluxul imagistic să nu-şi risipească forţa de expresie: ling mucegai şi tai din vişini braţe/ prin hublou un înger ud/ stă suspendat de o ploaie de/ frânghii/ într-un târziu/ vor înmuguri şi coapsele tale apte/ de memorie/ iezi albi ţâşnind din zăpezi/ par câini cu pielea întoarsă (desluşirea corniţelor). Incoerenţa limbajului e doar aparentă, iar insolitul şi, uneori, chiar absurdul devin congruente tocmai pentru a transpune comunicarea dintre emiţător şi receptor într-un cod poetic modern, capabil să stârnească emoţie artistică autentică, cu condiţia dibuirii cu precizie a lungimii de undă lirică a poetului: iar am lovit copacii/ şi pielea lor de doc/ ea încă mă iubeşte/ iubind transpiră fluturi/ mototolind asfaltul/ eu faruri lungi întind/ s-o văd făcând ocheade/ prin parbrize (ai dracu nemţi cu maşinile lor cu tot).
Un anume sarcasm, n-aş zice ironie, transpare subtil chiar şi din versurile elaborate în registru liric grav, dar se cuibăreşte vizibil în titlurile aflate într-o pseudodiscordanţă cu miezul ideatic al creaţiilor înaintea cărora sunt aşezate: picioarele mele sunt capre, diavolul era alb şi plictisit îşi tatua o cartuşieră, ideea e ca tine măi căţel, trupul a primit o chitanţă pe verso, de fericire îmi legănam oasele etc. Ele însele sunt metafore parfumate liric, iar prin sarcasmul lor, înşelător detaşat de context, produc un contrast ce devoalează inechivoc intenţiile poetice ale autorului.
Registrul tematic este şi el ambiţios şi divers. Silviu Viorel Păcală investighează cu mijloace lirice proprii statutului său poetic cele două ipostaze existenţiale, viaţa şi moartea, prin evocarea mamei, tatălui, bunicilor (şaptesprezece, tablouri care decupează ziduri, să mă salvez de acel hohot) şi implicit a copilăriei (gardul căzut de vânt). Devine reflexiv şi uşor patetic când parcursul existenţial are opriri în staţii precum iubirea: eram amândoi pe o bicicletă/ şi treceam prin zile ca o libelulă/ ce viraje doamne/ ce căderi în pântec/ ce orbeli nebune/ patinam pe viaţă/ patinam pe prune. Din patetism erotic sau nu, în această poezie îi scapă chiar şi o rimă: nebune/prune. Spectacolul imagismului artistic risipitor din noul volum al lui Păcală se alcătuieşte din fulgurante secvenţe lirice în prim-planul cărora sunt aduse ipostaze relevante ale eului poetic, precum: n-am mai plecat din mine de un/ timp, mi-am scos inima la plimbare/ pe străzi lăturalnice sau m-am şters de lumină pe piept/ şi am înţeles/ că libertatea e fantezia unor copii/ care au murit.
Generaţia 2000, despre care Nicolae Manolescu crede că şi-a făcut o apariţie explozivă, dar de scurtă durată, există totuşi, cu experimentele ei mai mult sau mai puţin izbutite, iar o dovadă că există este şi acest nume pe o carte: Silviu Viorel Păcală. Făcând un arc în timp, între Contimporanul lui Ion Vinea şi cel din vremea lui Vladimir Streinu, a cărui rezevă faţă de postmodernism dacă n-am împărtăşit-o in toto am reţinut-o, măcar în componenta ei echilibrat predictivă din următoarea judecată: Poesis nu este Pythia care deliră în fumigaţii toxice, după cum nu este nici clovnesă modernă, oricât de năstruşnică. Apoftegmă de a cărei veridicitate şi trăinicie poetul Silviu Viorel Păcală ne încredinţează că este convins.
|
|