Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

L-am prezentat pe Demetrios mamei şi am consimţit să rămână singuri, într-un colţ al încăperii. Spre uimirea tuturor, Demetrios s-a închinat în faţa ei. Eu l-am auzit spunând doar foarte puţine cuvinte şi l-am văzut scoţând un mic obiect din taşcă, un inel poate, pe care i l-a oferit. Ea îl asculta în tăcere. Ştiam foarte bine că nu vorbeşte. Nu-mi amintesc, de când eram copil, să fi auzit vreodată un singur cuvânt rostit de buzele ei. Mama comunica doar prin gesturi. Se zice că a ajuns aşa cu mulţi ani înainte de a se căsători şi de a mă naşte eu, când, la întoarcerea în satul său din care încă mai ieşea fum, după ce fusese pârjolit de tătarii lui Timur Barlas, a aflat că îi răpiseră fratele şi a văzut căpăţâna tatălui său înfiptă într-o lance.

Am observat cu uimire că se emoţionase.

Dar a durat doar o clipă. Şi-a revenit imediat, uşor stânjenită de acea slăbiciune de moment, i-a făcut semn grecului să se retragă şi s-a dus să se ghemuiască pe diwan, în mijlocul încăperii, lângă Ochi-de-cer, invitându-i pe toţi să se servească din bucatele simple pe care femeile le pregătiseră în grabă pentru cină: o supă cu paste din mei, carne de oaie fiartă, asezonată cu un sos de usturoi, o prăjitură cu nuci şi miere. Cupele de argint, scoase de prin scrinuri şi curăţate în cinstea mea, a tovarăşilor de arme şi a invitatului meu, erau umplute cu makhsima, băutura din mei fermentat şi miere. O fată cânta o melodie lentă pe pshine, mişcându-şi arcuşul pe cele două strune din păr de cal, bine întinse deasupra cutiei de rezonanţă cu formă lunguiaţă.

După cină, în jurul focului, grecul a început să vorbească rar în acea limbă atât de dificilă pentru el, greşind adesea cuvintele şi sunetele şi stârnind râsul celor de faţă, care interveneau zgomotos să îl corecteze sau să-i sugereze cuvântul mai potrivit. Dar el avea talentul de a se face înţeles oricum, prin expresia feţei care se rotea de la unul la altul, prin privirea iute şi şmecheră, prin gesturile mâinilor.

Nu după mult însă, nimeni nu mai râdea, cu toţii îl priveau atent, ascultând cu gura căscată cum povesteşte despre lucruri uluitoare şi greu de imaginat pentru ei, oameni de la munte care, cu excepţia noastră, a războinicilor, şi a unor sclavi veniţi de departe, nu văzuseră niciodată nimic din ce se află dincolo de crestele munţilor şi de zonele de podiş pe unde torenţii se întind, devenind râuri. Eu însă o priveam pe Ochi-de-cer, dar fetiţa nu mă băga în seamă, fiind cu totul concentrată pe povestire şi pe efortul de a înţelege acele fraze cam dezlânate.

Dincolo de Xi Miute, unde se varsă râurile Tane şi Psoz, a zis Demetrios, dincolo de Xi Tuale Teymen, unde pământurile par să se atingă, se află Xi Fitse, marea neagră cea mare în care apune soarele. Grecii îi spuneau Euxeěnos. Kara Deniz, marea neagră, îi spun nou-sosiţii pe ţărmurile ei meridionale. Eu văzusem acea mare de la depărtare; de pe crestele munţilor, părea o fâşie estompată. Dar lumea, a continuat Demetrios, nu se sfârşeşte cu acel orizont îndepărtat unde apune soarele. Şi marea cea neagră şi mare se termină la miazăzi, restrângându-se acolo unde se află oraşul său, cel mai frumos şi mai bogat oraş din lume, oraşul cu cupole şi statui de aur. Şi dincolo de ea mai e o mare şi mai mare, o mare sărată şi adâncă, împrejmuită de multe ţinuturi, de multe alte neamuri şi de nenumărate insule, iar aceasta la rândul său se varsă în apele uriaşe ce înconjoară tot uscatul. Dincolo de acea mare e un tărâm care se numeşte Aěgyptos, aşa de cald, că nu a cunoscut vreodată zăpada, locuit de un popor vechi de tot, aproape cât lumea de vechi, şi străbătut de un fluviu despre care nimeni nu ştie de unde izvorăşte.

Din acel loc se întorcea acum Demetrios. Din preabogata capitală al-Qŕhira, Biruitoarea; fusese chemat de Barsbay, regele lor, căruia i se spusese că grecul provenea de pe coasta nord-orientală a mării celei negre. Regele i-a dezvăluit că şi el e originar de prin părţile acelea, că se născuse la poalele munţilor înalţi care se vedeau de pe mare şi că, încă flăcău fiind, fusese capturat în urma năvălirii tătarilor. Băiatul fusese vândut ca sclav la al-Qŕhira, pentru ca până la urmă să devină stăpânul acelei părţi de lume. Demetrios ne-a arătat un mic disc de metal purtând emblema lui, albăstreaua, şi ne-a zis: Asta e moneda lui. Cu toţii am privit-o curioşi. Aici în munţi nimeni nu se foloseşte de monede. Dacă totuşi o monedă nimereşte în mâna cuiva, e păstrată ca amuletă sau e găurită pentru a fi pusă într-un colier. Mărfurile pur şi simplu se schimbă prin troc între diferitele triburi sau cu negustorii evrei şi armeni care arareori se nimeresc pe acolo.

Regele Barsbay îi ceruse lui Demetrios să se întoarcă în fosta lui patrie ca să ducă veşti despre sine unicei persoane din familia sa care probabil mai trăia: sora lui mai mare, despre care ştia că fusese măritată cu nobila căpetenie a unei aşezări din podişul de la miazănoapte de izvoarele râului Psoz, şi care pare-se că avea un fiu pe nume Yakov. Demetrios trebuia doar să-i ducă salutul său şi câteva daruri, pe care le-a scos atunci din taşcă, uimindu-i pe toţi: un voal de mătase împletită cu fir de aur ce purta în mijloc imaginea unei albăstrele, pentru sora regelui; un pumnal cu plăselele bătute în pietre scumpe, pentru fiul ei. Darul cel mai de preţ îl încredinţase deja în mâinile mamei mele: un inel vrăjit, pentru a-i ocroti pe ea şi pe cei dragi. Regele Barsbay îl primise de tânăr de la călugării dintr-o mănăstire de la poalele sfântului munte pe care Atotputernicul îi vorbise profetului Moshe.

I-am cerut mamei inelul. Era un simplu cerculeţ de argint pe care erau gravate un semn mai mare şi altele mai mici. Semnul mai mare părea făcut din linii încrucişate, exact ca în emblemele pe care le folosim noi ca să ne marcăm cu fier înroşit caii şi vitele, pentru a ne grava armele sau pentru a săpa urme pe stânci. L-am tot învârtit între degete, dar fără să înţeleg acele simboluri.

Precum toţi ceilalţi aparţinând poporului nostru, nici eu nu ştiu cum e cu scrierea, chiar dacă am văzut că neamurile vecine o folosesc şi chiar dacă am găsit în tumuli şi în lăcaşurile morţilor lespezi de piatră foarte vechi pe care erau scrijelite nişte semne stranii şi de neînţeles. Pentru că scrierea trebuie că este un act magic prin care cuvintele, care sunt făcute din aer, devin captive; şi pecetluite fiind în timp, le permit să treacă hotarul dintre viaţă şi moarte. De aceea, scrierile sunt dăltuite în piatră lângă lăcaşul morţilor. Trebuie că reprezintă limbajul lor, săpat în stâncă, pentru a nu deveni şi el ţărână precum trupurile lor.

Şi acelea din faţa mea erau cu siguranţă nişte semne magice. L-am privit pe Demetrios cu o expresie interogativă. Grecul mi-a indicat semnul cel mai mare, împletirea liniilor. E o monogramă, a zis el, adică un simbol compus din mai multe semne suprapuse, şi în cazul acesta semnele erau trei şi corespundeau unor sunete distincte, a i k, aşa cum le scriu grecii. Ca să înţeleg, Demetrios mi le-a rostit rar unul câte unul: a i k a t e r i ne. Apoi a pronunţat cu voce tare cuvântul întreg: Ekaterini.

Se lăsa întunericul în afara casei şi peste văi. Începea noaptea Anului Nou, iar sufletul vital al lumii se stârnea din nou puternic în văzduh, în apă, pe pământ. Cu toţii rămăseseră aşezaţi în cerc în jurul focului, continuând să-şi închipuie poveştile fermecate pe care le ascultaseră. În liniştea în care se auzea doar trosnetul jarului, privirea mea a întâlnit-o pe cea a fiicei mele, Ochi-de-cer, şi mi-am amintit că încă nu îi fusese dat un nume şi nici nu fusese purificată prin apa botezului. Ar fi trebuit să fac eu acest lucru, întrucât pe la noi, printre munţi, nu ajunseseră niciodată acei schojen şi shekhnik, şamanii crucii, chiar dacă veneram crucea de lemn atârnată de trunchiul bătrânului nuc sacru de lângă izvor.

Dar eu nu m-am mai dus acolo. Pentru mine, acela devenise un loc al morţii, cel în care murise soţia mea. Însă tot acolo se născuse şi Ochi-de-cer, şi se cuvenea să mă întorc acolo în ziua cea mai importantă din an, când renăştea viaţa plantelor, a animalelor şi a tuturor făpturilor. Fetiţa avea să fie semnul renaşterii, iar eu urma să o purific turnându-i pe cap apa rece şi binecuvântată ce izvora lângă cruce, aceeaşi apă în care mamiku o spălase de sângele mamei sale.

Dar ce nume să aleg pentru Ochi-de-cer? În adâncul meu, strângând între degete inelul fermecat, ştiam răspunsul, dar mi-am zis că se cade să urmez khabza, tradiţia şi obiceiul părinţilor. Cel care propune numele celui venit pe lume trebuie să fie prima persoană străină care trece pragul casei după naşterea copilului, şi acea persoană e Demetrios. Grecul m-a privit, a privit inelul, apoi pe mama mea şi m-a întrebat când anume se născuse fetiţa. Eu nu ştiam, m-am uitat la Irina, care a grăit cu un puternic accent rus: Două luni şi zece zile după începutul ultimului Zhilqi, Anul Calului.

Demetrios a închis ochii, încercând să facă în minte un calcul rapid, aşa cum sunt obişnuiţi să facă negustorii. Ziua trebuie să fi fost chiar praznicul de Haghia Ekaterini, care în calendarul grecilor era ziua a douăzeci şi cincea din luna numită noémbrios, iar ultimul An al Calului, dacă nu se înşela, trebuie să fi fost în anul 6936 de la Facerea Lumii. Şi atunci, fără şovăire, o privi pe fată şi îi rosti solemn numele: Ekaterini. I-am dăruit inelul fermecat cu aceeaşi solemnitate cu care Cristos i l-a dăruit Miresei Sale Ekaterini. Mândră precum o prinţesă, Ekaterini şi-l puse pe deget, strângând micul ei pumn pentru că inelul îi era prea larg, iar dacă i-ar fi căzut ar fi fost de rău augur.

M-am întors după alte şase ierni.

Mă aflam pe câmpul de luptă al lui Inal, la miazăzi de munţi. Pe când gheţurile începeau să se topească şi râurile să se umfle, ducând spre Xi Fitse apa lor proaspătă, a sosit vestea morţii mamei mele. După ce am obţinut învoire de la prinţ, am pornit singur să mă ocup de înmormântarea mamei în lăcaşul străbunilor mei. Am străbătut în galop cursul în amonte al râului, am urcat pe cărările abrupte ale muntelui, pe care le cunoşteam atât de bine, am continuat apoi la pas pe porţiunile încă acoperite de zăpadă, trăgând după mine şi ajutându-mi calul ca pe un frate.

Inima mea se împietrise şi mai mult. În părul meu, tot bălai, dar mai ales în barbă se vedeau sclipiri de alb ca de nea. La brâu aveam într-o parte shashka, în cealaltă pumnalul bătut cu nestemate de la Barsbay. Eram un războinic, mă obişnuisem să alung şi să suprim orice gând, orice amintire, orice emoţie şi să trăiesc pentru a acţiona şi a lupta. Dar inima mi-a tresărit când, dincolo de ultima şerpuire a drumului, mi-au apărut în faţă valea străbătută de râul ce se umflase de curând, fumul care se înălţa dinspre acoperişurile de paie ale colibelor şi caselor, iar pe cealaltă parte, urcuşurile în terase largi ce se înălţau lin până în zona de podiş, unde, când eram copil, tata mă învăţase să călăresc mai iute ca vântul. Spre răsărit, valea se îngusta între munţii tot mai abrupţi şi începea codrul sălbatic şi de nepătruns, în care se găseau pădurea sacră a marelui nuc şi izvorul cu apă pură. Primăvara venise de curând. Păşunile se acopereau de iarbă proaspătă şi flori, pomii fructiferi erau plini de boboci albi şi trandafirii.

Inima mi s-a strâns la amintirea singurei primăveri pe care o trăisem cu mireasa mea, pe patul de piele, acoperit cu flori de papură şi trestie aromatică. Şi mi s-a deschis gândindu-mă la fiica mea, chiar dacă amintirea ultimei şi singurei întâlniri cu ea, cu şase ani în urmă, devenise mult mai estompată. Cum o să mi se pară? Devenise o femeie? Ce or fi învăţat-o în toţi acei ani? Învăţase oare să facă tot ceea ce khabza statorniceşte? Trebuia să fie deja vremea când ar fi cazul să îi găsesc un soţ, un tânăr puternic şi curajos dintr-un trib apropiat, şi să închei pactul de sânge cu părinţii lui. Şi ea urma să plece de tot, pentru că acesta este destinul femeii: o fiică este ca un oaspete şi ca un oaspete va şi pleca, ziceau bătrânii.

Ce o să-i spun când o s-o revăd? N-aveam habar. Şi, în fond, am fost întotdeauna un bărbat care vorbeşte puţin. Nu sunt în stare să fac o cuvântare mai lungă de o frază. Nimeni din familie nu vorbea mult. Mama mea, care devenise mută, nu mi-a vorbit niciodată. M-am gândit să nu spun nimic, dar trebuia măcar să mă silesc. Ochi-de-cer, am şoptit în sinea mea. Nu, trebuia de acum să-i spun pe numele acela străin cu care o botezasem, Ekaterini. Ekaterini, nobila fiică a nobilului Yakov.