| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziide Carmen Firannisip nu piatra rămâne, nu eternitatea albă pe colinele obosite de sandalele cuceritorilor urcând şi coborând aceiaşi bolovani de vise şi ceaţă, nu râul pe care dacă l-ai trece de două ori în aceeaşi cămaşă de apă ai ajunge în altă parte, nu sufletul şi nici urma lui într-o moleculă risipită cu îndoială tot ce rămâne e nisip civilizaţii măcinate şi timp netrăit plata dinainte şi după fiecare secundă de fericire nisipul nopţilor nesfârşite când trupul îşi acoperă umbra în ceraceafuri umede de spital nisipul în care broaştele ţestoase îşi ascund ouăle şi se aruncă apoi în ocean ca într-un ochi de gheaţă în care nu pâlpâie nicio salvare nisipul aşezat pe cascheta de soldat îngropată departe de casă aşteptarea încremenită ori fuga în cerc, gura plină de nisip a învingătorului care nu mai are ce cuceri, pe cine, de ce nisipul cuvintelor mele neputincioase de a te întoarce din drum târziu am părăsit tot şi am fugit la capătul lumii mai mult să-i facem pe plac ţigăncii care ne ghicea în palmă repovestindu-şi destinul pentru începători ca noi care nu am mers niciodată sub colţul lunii crestate de cuţit ori în nopţile subţiate de urletul cucuvelei ori prin arşiţă şi deşert cu hainele sfâşiate bolborosind blesteme şi mituri am luat-o spre vest ca toţi fugarii şi cum pentru slăbiciune trufie şi limbă nu existau acunzători pe măsură am cotit-o spre nord unde credeam că lumea o ia de la cap nou născută când vântul cald înşelător de primăvară ne-a aruncat în centrul pământului cu un colac de salvare ros de timp doar cât să ne ţină pe jumătate afară acolo clocoteau sărbătorile şi ziua era mai lungă decât veacul şi singurătatea se înfăşura în voaluri viu colorate ni se topeau iluziile ca îngheţata de fragi scursă pe asfaltul încins ni se amestecau amintirile în nasturii cămăşii unei copilării străine de aici nu mai aveam unde fugi cu pieptul gol ca după fiecare vis împlinit şi somnul ca o moarte în miniatură sărbătoarea din urmă cu cât ştii mai mult cu atât ai nevoie de mai puţine cuvinte te scufunzi mai adânc şi înţelesul fuge şi mai departe cerul îşi crapă cortina şi te lasă să vezi printre norii cărnoşi doar cât de inutilă e nerăbdarea de a te întoarce acasă unde toate te vor aşteapta neschimbate acelaşi Adam în haine noi se va lăsa sedus din vanitate Evele cu părul tăiat şi ambiţii umflate se antrenează pentru camuflarea oricărui păcat aceleaşi legi, condamnaţi iertaţi la grămadă de ziua prăbuşirii imperiului e gol împăratul sunt goi ochii celui care ajunge să vadă despărţiri după treizeci de ani mi-am ucis orgoliul în baie, încet, cu mâinile mele i-am sucit gâtul până când mărul lui Adam s-a rostogolit cu zgomot pe ciment i-am tăiat fir cu fir urzeala vanitoasă pâinea şi cuţitul tinereţii mele cu trup obraznic din care îmi trăgeam puterea ca pe un drog priveam cu sânge rece cum i se prelingea pe barbă şuvoiul mândru şi sărat ducând cu el trufia de a nu ierta nimic veninul dulce amesteca numele duşmanilor cu eticheta cremelor de ghete de-atâta singurătate bărbaţilor mei li se lungise gâtul şi zburau fluturându-şi mantalele ca liliecii scuturaţi desupra oraşului ştiam că voi greşi iubindu-mi despărţirile mai mult decât pământul ce-mi fusese dat cum ştiu acum că în orice plecare nimic nu e mai mult decât orgoliul de a nu fi tu cel care rămâne capac crescut în crăpăturile din asfalt diferenţe diferenţa dintre solemnitate şi o pereche rigidă de umeri e aceeaşi cu cea dintre tăcerea asumată şi muţenie aerul se roteşte în cercuri ridicându-ţi gulerul pe gâtul lung invidiat de orice candidat la ghilotină ori se adună într-o cocoaşă înţepenită sub cămaşa în dungi - liniile paralele se fugăresc pe piele fără să lase urme se scurg între cer şi pământ legând infinitul mare cu infinitul mic orgoliul frânt cu umilinţa la schimb trufia disimulată într-o capitulare în şoaptă diferenţa dintre singurătate şi o femeie întinsă lasciv pe canapea e aceeaşi cu cea dintre exilarea impusă şi fuga în cerc îndepărtându-te de casă cât să acoperi cu gândul distanţele astronomice între copilăria prinsă într-o plasă cu fluturi şi umbra întinsă la refuz pe o câmpie străină cu destinul la jumătate schimbat în liniştea altora poţi să mori şi nu va auzi nimeni |