Cel mai recent volum de critică literară al lui Ioan Lascu, Generaţia ’80. Un excurs istorico-critic, abordează dintr-o perspectivă diacronică fenomenologia optzecistă. Demersul de complinire al autorului vizează toate palierele de manifestare – poezie, proză, critică – a acestei noi logici culturale, revelatoare de noi probleme epistemologice, modele stilistice, poetice, axiologice, retorice, necunoscute spaţiilor canonice ale literaturii.

Astfel, criticul Ioan Lascu vorbeşte despre o adevărată transformare de paradigmă literară, un fenomen amplu, fără precedent în epoca postbelică, evidenţiind diversitatea formelor folosite în anii ’80, care se sincronizează cu cele europene, dar şi numărul mare de scrieri publicate în această perioadă şi receptate pozitiv din punct de vedere critico-estetic, analizându-i pe cei mai reprezentativi dintre „aceşti nesupuşi”, pentru a demonstra reverberaţiile acestui deceniu literar.

După ce în primele pagini prezintă o generaţie coagulată în jurul insolitei reviste de perete Noii, familiarizată cu întâlnirile de la „Cenaclul Junimea“, Mircea Nedelciu, Gheorge Iova, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan şi Sorin Preda, subliniind felul în care Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai redutabili romancieri dintre congeneri, a devenit cel mai avizat teoretician al acestei generaţii, criticul radiografiază, în mod particular, fenomenul debuturilor colective, cu rezultate ferme asupra mutaţiei de paradigmă. În capitolul „Cenacluri şi Antologii”, Ioan Lascu subliniază „abaterile ” de tipul comun în ceea ce priveşte lipsa textelor-manifest, a revistelor proprii, sau a unui lider pe modelul André Breton, însă evidenţiază cu acurateţe atuurile optzeciştilor: mentorii spirituali, Ovid S. Crohmălniceanu şi Nicolae Manolescu, dar şi circumstanţele de a textualiza şi adera la un program literar ritualic din cadrul cenaclurilor. Sunt amintite, în acest sens, „Noua Junime”, „Cenaclul de Luni”, cât şi cenaclul „Universitas”, avându-l ca pater cenaculi pe Mircea Martin, sau „Cenaclul de critică literară“ înfiinţat şi condus de Eugen Simion. Un rezultat al acestei emulaţii, după cum notează criticul, a fost apariţia rapidă a antologiilor care au suplinit, astfel, manifestele literare, şi au făcut cunoscute grupurile de autori reprezentativi ai poeticii optzeciste. Un punct de reper l-a constituit antologia Aer cu diamante (1982), care reunea poeţii Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, dar şi volumul colectiv Cinci (1982), în care semnau Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina, despre care Nicolae Manolescu opina că alcătuiesc al doilea val de tinere talente. De asemenea, antologia majoră de proză scurtă Desant ‘83 a reprezentat şi ea un semn al înviorării.

Întrebându-se „ce a vrut generaţia ‘80 de la literatura română”, criticul Ioan Lascu oferă cu subtilitate şi o parte a răspunsului, făcând trimitere la cea mai amplă antologie de teorie şi critică literară atât sub aspectul conţinutului, cât şi al numelor antologate (aproximativ 50 de autori), apărută prin sârguinţa prozatorului şi eseistului Gheorghe Crăciun: Competiţia continuă.

Cu Gheorghe Iova ne este prezentată „aventura textuală ca aventură existenţială“, care reflectă originalitatea şi nonconformismul acestuia, libertatea de a spune cu toate elipsele, asocierile insolite, jocurile de cuvinte, respingerea tradiţiilor, izvorând dintr-o „inteligenţă teoretică sclipitoare şi tăioasă”.

Analizând ampla prefaţă, citită în cheie dublă, a romanului postmodern al lui Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, care a stârnit diferite reacţii şi pentru că a fost acuzat de textualism socialist, Ioan Lascu evidenţiază faptul că discursul prefeţelor joacă un rol identitar, iar în cazul prefeţei lui Nedelciu a reprezentat un artificiu anti-cenzură, subliniind, însă, şi importanţa raportului care se stabileşte între instanţele comunicării narative prin intermediul acestor secvenţe de trecere. De altfel, Mircea Nedelciu, ca şi Gheorghe Crăciun, ocupă un loc privilegiat în economia studiului criticului craiovean, acesta căutând simbolic, alături de autor, identitatea personajelor din Zmeura de câmpie, sau prezentând alternarea celor două planuri din aceeaşi scriere corintică, noile formule şi sensul parabolic din Tratament fabulatoriu, sau „isprava” prin asocierea de condei cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş pentru crearea Femeii în roşu, un etalon al romanului românesc, cum a spus Ion Bogdan Lefter.

Sintetizând contribuţiile în domeniu, ne este prezentat „textul ca entitate şi structură suverană“ în creaţiile prozatorului Constantin Stan, tehnicile care îl unicizează şi îl diferenţiază pe Sorin Preda de comilitoni, profilul lui Nicolae Iliescu, văzut ca un „pamfletar cinic şi mizantrop“. De tehnica intertextului, utilizată pregnant de către această generaţie, nu este străin nici Gabriel Năstase, iar prin scriitorul şi cronicarul Dumitru Augustin Doman ni se readuce în atenţie un „microroman sarcastic“ ce radiografiază sfârşitul epocii comuniste, dar şi alte proze ale acestuia. Este evidenţiată originalitatea poeziei lui Ioan Flora, dar şi „natura altei poezii“, cea a lui Marian Drăghici, „poet în vremea lui Ahab‘”, ce se confundă cu destinul său, aşa cum observă criticul.

Acest excurs istorico-critic îşi probează utilitatea în poziţionarea optzecismului ca paradigmă a postmodernismului românesc, Ioan Lascu identificând un sentiment de continuitate între generaţii, asemenea lui Gianni Vattimo care, în „Sfârşitul modernităţii“, distinge şi ridică problema postmodernităţii la o chestiune de hermeneutică ontologică.