Un element esenţial ce particularizează imaginarul romanului Blestemele Castelului Martinuzzi, al prozatorului Florin Logreşteanu, este dimensiunea dihotomică a toposului, în conturarea atmosferei, un topos carceral, un genius loci care se revoltă împotriva celor ce au tulburat liniştea, un spaţiu malefic, nefast.
Prin această scriitură plină de forţă, autorul ne propune o incursiune în lumea întunecată şi misterioasă a castelului, un loc plin de blesteme şi secrete care au bântuit fiecare colţ al acelei fortăreţe, făcând ca realul, evenimentele istorice, să lunece în legendele puse pe seama conştiinţei colective, a folclorului local, recompunând, astfel, un tablou în care se înnoadă şi se deznoadă firele acţiunii, cu fantome, crime, intrigi şi conflicte politice, tezaure, amanţi, împărătese.
Observăm, de asemenea, abilitatea cu care sunt mânuite unităţile narative ale naratorului convenţional, prin vocile confesive ale călugărului Pahonie, învăţătorului Emil Brancovici, a lui Barbu Armăşelu sau a bătrânului Gustav Otto Brandt.
Prin secolul al XIV-lea, în inima Transilvaniei, în satul Vinţu de Jos, era ridicată o mănăstire dominicană, din care ultimul monah, bătrânul Tadeu, a fost alungat de către nobilul Nicolae Kozar, care primise proprietatea de la guvernatorul provinciei. După izgonirea şi moartea suspectă a acestuia, siluete negre cu coroane de crengi de salcâm pe cap bântuiau noaptea în jurul fostei mânăstiri, transformate, aşa cum se va spune, într-un sălaş al diavolului. Mărturie stau nenorocirile şi întâmplările stranii care aruncă în haos viaţa liniştită a sătenilor din Vinţu. Maledicţiile călugărilor s-au înfăptuit, asupritorul fiind ucis în confruntarea cu hoardele dominicane.
Călugărul nebun Arpad Pahonie e de părere că blestemele celor ucişi în urmă cu mai multe veacuri nu au dispărut niciodată, iar bieţii pescari, fiul preotului Iaromir şi Ştefan al lui Isar sunt victime nevinovate, tribut plătit Mureşului.
Până să ajungă ruina de azi, castelul mai trece prin alte mâini, însă revine în posesia lui Martinuzzi.
Călugăr, devenit bogat peste noapte, Martinuzzi, vândut satanei,şi-a lepădat haina monahală pentru mantia cusută cu fir de aur a celor puternici şi a devenit guvernator al Transilvaniei. El este cel care confiscă comoara din râu, descoperită de tinerii pescari, zeci de mii de galbeni cu efigia regelui Macedoniei antice, Lysimach, şi, tot din ordinul său, cei trei sunt aruncaţi în Mureş. Va restaura castelul cu renumitul arhitect italian Domenico da Bologna, însă nu se va bucura prea mult de această realizare, căci va fi ucis de invidia şi măiestria diplomatică a generalului Giovanni Battista Costaldo, în decembrie 1551. Comoara bănuită de acesta nu a fost găsită, doar 2000 de galbeni, prea puţin din ce îşi imaginase. Se adeveresc astfel spusele babei Donţa, vrăjitoarea satului, un fel de Mânjoloaia, cea care le spusese câinilor lui Dumnezeu, care doreau să se răzbune, că Martinuzzi este încolţit de un vechi blestem.
După moartea acestuia, multe umbre ale vanităţii şi-au dorit castelul. Aron Vodă cel Cumplit, un om fără suflet, aşa cum îl descrie Grigore Ureche, îşi va afla sfârşitul tot aici. Este un personaj zugrăvit romantic de către autor, între măreţie şi decădere, arestat, întemniţat şi otrăvit, în castelul bântuit de blesteme, de către Sigismund Bathory, în aprilie 1595, blestemul ajungându-l pe cel care a fost blestemat de propriul neam şi de neamuri străine.
Sava Brancovici, Mitropolit al Ardealului, este întemniţat tot în fostul castel Martinuzzi, la ordinele lui Mihail Apaffi, călău devenit victimă, blestemul întorcându-se împotriva sa. Împărătesei Maria Tereza castelul i-ar fi fost refugiu pentru împlinirea unor trăiri mai presus de obligaţiile rangului. Victimele sale, marchizul austriac Kevin Suthner, tânărul de 20 de ani, intendentul palatului regal, Rudin Fuchs, originar din Bavaria, Attila Guzmics, conduse într-o încăpere a castelului, ai cărei pereţi încărcaţi cu tablouri nu anticipau priveliştea minunată a unui sat ardelenesc, se prăbuşeau printr-o trapă în lănci şi apoi în apele Mureşului.
Autorul aduce împreună apa şi focul, elemente purificatoare şi apotropaice în cultura tradiţională. Ca orice loc blestemat, şi Castelul Martinuzzi trebuie curăţat prin foc de relele înrădăcinate. Incendierea castelului de către mercenari saşi, tocmiţi la Viena, a reuşit, poate, să înlăture blestemele ce rămăseseră puternic amprentate în memoria colectivă a oamenilor locului, ale căror credinţe au fost întărite de toate aceste mărturii, de zvonurile despre pescarii deveniţi strigoi, de ielele care şi-au făcut apariţia pe malul Mureşului, de luminile zărite la lăsarea întunericului, pe zidurile castelului, de imaginile călugărilor cădelniţând, de urletele umane.
Florin Logreşteanu demonstrează, o dată în plus, pricepere în arta povestirii, oferind o experienţă literară captivantă, cu sertare, în care fiecare pagină este plină de surprize şi răsturnări de situaţie, iar intrigile şi misterele dezvăluite treptat menţin suspansul şi interesul cititorului până la final.