Poem
de Charles Baudelaire
În româneşte de Sonia Cuciureanu Les Fleurs du
mal
Cititorului
Prostia,
greşeala, păcatul, calicia,
Ocupă-al nostru
spirit şi-n trup dau vagi fiori,
Iar noi hrănim
cu zel plăcute remuşcări,
Aşa cum
cerşetorii-şi desfată viermăria.
Păcatele-s
tenace, regretele sunt laşe,
Şi-orice
mărturisire o vom plăti din gros,
Înaintăm râzând
pe drumul mocirlos,
Mereu ascunşi
sub plânsete trufaşe.
La căpătâiul
răului stă Satan Trismegist
Ce leagănă uşor
un suflet cucerit,
Iar metalul
voinţei, atât de mult râvnit,
E spulberat
rapid de-acest savant chimist.
Căci Dracul ţine
firele mişcării,
Mereu atraşi de
ce-i respingător
Noi spre Infern
păşim încetişor,
Senini, printre
tenebrele ororii.
Şi cum un biet
stricat sărută şi mângâie
Sânul martirizat
al târfelor mizere,
Aşa furăm şi noi
o tainică plăcere
Ce-o vom strivi
apoi ca pe-o veche lămâie.
Strâns, mişunând
ca mii şi mii de viermi,
Veghează-n capul
nostru o lume de demoni,
Şi-atunci când
respirăm, moartea şi-ai ei patroni
Coboară-ncetişor
cu false văicăreli.
Dacă violul,
pumnalul, otrava sau mult foc
Nu şi-au brodat
destule plăcute figurine
Pe canavaua
plată a bietelor destine,
E că-n sufletul
nostru, curaj nu-i mai deloc.
Dar printre
pantere, şacali sau căţele,
Maimuţe ,
vulturi, şerpi sau scorpioni,
Monştri
urlători, stridenţi, căţărători,
În menajeria
patimilor grele,
E unul mai urât,
mai imund, mai scârbos
Fără urlat şi
fără gesturi noi,
Ar face cu
plăcere din pământ un gunoi
Şi doar cu un
căscat l-ar înghiţi greţos.
Plictisul e !
cu ochiul plin de-un plâns cam pe furate,
Visează
eşafoduri fumând calm şi distrat.
Tu-l cunoşti
cititorule pe-acest monstru delicat,
Ipocrit
cititor, seamănul meu, frate!
Unei trecătoare
Strada
asurzitoare în jurul meu urla.
Subţire, toată-n
negru, durere maiestuoasă,
Femeia ce
trecea, cu-o mână fastuoasă
Tivul şi
festonul uşor îşi aranja.
Fragilă,
aristocrată, cu-o gambă statuară.
Iar eu beam
crispat ca un extravagant,
În ochii-i cerul
palid ce-ascunde-un uragan,
Dulceaţă
fascinantă, plăcere criminală.
Un fulger...
apoi noaptea! stranie minune
Sub ochii tăi am
renăscut deodată,
Te-oi mai vedea
eu oare în toată-această lume?
Târziu, departe,
sau poate niciodată!
Căci nu ştii unde
merg, nu ştiu unde mergeai,
O cât te-aş fi
iubit, şi tu, care-o ştiai!
|