– Volumul Hemolexii (Editura Tribuna, 2021) – pe care tocmai l-aţi publicat şi pentru care vă felicit – este în sine un omagiu adus cărţii. De la ce anume vine titlul?

– Recunosc, titlul este puţin pretenţios, artificial. Sper că şi provocator, stârnitor de curiozitate. Cum explic şi în prefaţă, cuvântul nici măcar nu-mi aparţine, este al unei comentatoare a poeziei lui Nichita Stănescu, doamna Carmen Maria Mecu, forjat evident după celebrele hemografii ale poetului. Şi ar însemna, fireşte, prin analogie, citire cu tine însuţi, la limită, cu propriul sânge. Ca o sugestie a modului de eseistică (eu nu-i spun critică) pe care o practic, subiectivă, participativă, implicată, retorică, meditativă, pletorică şi cum mai vreţi.

– Este o colecţie de eseuri. Cum aţi făcut selecţia, ce anume le uneşte?

– S-a întâmplat ca revista clujeană Tribuna să-mi propună o rubrică de eseu, ele s-au adunat în vreo doi ani, n-aş spune aleatoriu, pentru că obsesiile se văd uşor la lectură. Sunt teme de actualitate (pandemia, corectitudinea politică, libertatea, structurile culturii române, de exemplu), dar pentru varietate am inclus şi câteva texte mai vechi, unele chiar conferinţe ţinute în diferite împrejurări, pentru a marca simultan o discontinuitate (de ton) şi o constanţă monotonă (a preocupărilor). Miezul cărţii este un text puzzle de asteroizi meditativi despre ideea de căutare.

– Afirmaţi în introducere că volumul conţine „gândiri în răspăr cu timpul”. Ce înseamnă, de fapt, a fi împotriva modei în literatură?

– Asta este, la urma urmei, îndatorirea fundamentală a intelectualului: îndoiala carteziană asupra a tot, socratica ştiinţă a neştiinţei, necedarea în faţa stereotipurilor. Eu le spun cu un cuvânt mai vechi pre-judecăţi. Ceva adică venit înaintea judecăţii, care te dispensează până şi de judecată. Vedem astăzi foarte prezent acest model paradoxal, incongruent, în contra firii, de intelectual care se derobează de judecata cu mintea proprie (ce splendid pleonasm!), reducându-se pe sine la funcţia de jongler cu conceptele şi concepţiile, cenzor şi propagandist. Intelectual care luptă împotriva culturii. În răspărul unui astfel de model mă situez, radical şi conştient anacronic. Sigur, acest tip de citire „hemolexică” nu este în sine corect, poate face greşeli, dar ce splendoare în asumarea lor!

– „Nu mă pot închipui altfel decât citind-scriind”. Când aţi conştientizat acest fapt? Când a fost prima apropiere reală de literatură?

– Cred că motivat genetic. Pe mama mea nu mi-o amintesc decât citind şi fumând. Eu de fumat m-am lăsat de mult. De foarte timpuriu comentam împreună cărţile, m-a învăţat cum se citeşte/ înţelege o carte. Vedeţi, eu „am făcut ochi”, cultural vorbind, în perioada de dezgheţ de după 1965. Apăreau foarte multe cărţi, erau republicaţi autorii interbelici, se traducea mult. Ea, venind din Interbelic, mereu îmi spunea cu bucurie: uite a reapărut cutare sau cutare carte (La Medeleni, de pildă. Mi-aduc aminte momentul). Am şi acum splendida ediţie Maiorescu din 1967 (prima după război), cumpărată de la chioşcul librăriei din interiorul liceului. Am devenit un bibliofag. Scrisul a venit mult mai târziu, şi nu scris de literatură (cu excepţia inevitabilelor şi ridicolelor încercări poetice adolescentine, talent epic nu am niciun gram), n-am făcut nicio încercare, ci despre literatură. Dând cuvântului un sens mai larg decât cel de pură beletristică. Sunt un iubitor al literei. În sensul metafizic, dacă vrei, de energie şi engramă a lumii.

– „Sunt scriitor pentru că iubesc nuanţa. Şi pentru că domeniul cel mai înalt al nuanţelor este Cuvântul”. Aşa să fie? E un crez? Şi cum rămâne cu celelalte arte?

– Da, poate fi un crez. În legătură cu nuanţele, trebuie să legaţi de ceea ce spuneam mai sus despre gândirea critică şi virtutea supremă a discernământului. Dacă nu percepi nuanţele, infinita polisemie a limbajului, nu înţelegi literatura. Limbajul cotidian are tendinţa naturală spre simplificare utilitaristă, reducerea la denominaţie. Lingviştii vorbesc de legea minimului efort. Limbajul „păsărilor” originare era direct coborât din mit, deci de o ambiguitate totală (care presupune, logic, o deschidere totală a interpretării), un număr finit, dar nebănuibil de nuanţe. Este suficient să citeşti câteva comentarii aplicat filologice la o singură pagină din Biblie sau din Dante ca să fie mai clar ce vreau să spun. Însă, în vremurile noastre, ale totalei dezvrăjiri, scriitorul are, cred eu, această misiune salvatoare de a păstra şi reda bogăţia infinită a limbajului. Pictorul percepe sute de nuanţe ale unei singure culori, muzicianul aude tonuri ale sunetului inaccesibile celui fără ureche absolută. Scriitorul este într-o poziţie dificilă, căci sculptorul, pictorul, muzicianul ne oferă „obiecte” clar nenaturale. Pe când scriitorul lucrează în interiorul limbajului de fiecare zi, cu aceleaşi cuvinte şi cu aceeaşi gramatică a uzului curent. Şi toate celelalte obiecte culturale nu există decât „în interiorul” cuvântului, mediate de cuvânt. De aceea, nuanţa, seria sinonimică, expresiile idiomatice (cele despre care Eminescu spunea că sunt cea mai mare comoară a unei limbi) trebuie salvate ca o esenţă a gândirii. În lipsa lor, omul devine cyborg, chiar dacă nu are niciun cip implantat. Un automat al funcţiei elementare de comunicare univocă a limbajului. De aceea văd melancolic în scriitori, în poeţi, o specie de dinozauri care dispar pentru că este distrus habitatul lor luxuriant de polisemie. Şi datoria lor este pur ecologică, a salva bogata junglă a limbajului ca mit. Îmi îngădui să citez din carte: „Şi vocabularul, pe care, iarăşi, cotidianul îl usucă, reducându-l la funcţia binară. Plus – minus, alb – negru, mi-e foame, mi-e sete, am plecat, am venit. În vreme ce literatura cultivă tocmai bucuria şi spaima infinitelor treceri. Ea populează spaţiile intermediare. Fără literatură creierul se atrofiază. Vedem asta cotidian. El devine un fel de muşchi dezvoltându-se doar tras de greutate în jos. Există un adevăr mereu mai adânc decât noi înşine. Eu îl caut în literatura care piere, pentru că ea ne oferă certitudinea din urmă. Literatura l-a vestit dintotdeauna pe ultimul om”.

– Ce înseamnă a scrie „în marginea cărţilor”?

– Încerc să revăd contextul în care am scris asta. Despre mine cum mă întâlnesc cu mine în cărţi. Afirmaţia are măcar două sensuri. Eu chiar scriu, la propriu, în marginea cărţilor (copii, voi nu faceţi asta!): nu pot citi confortabil decât cu creionul şi cu caietul alături, subliniind, notând. De aceea, deşi citesc de pe toate device-urile astea, am mii de cărţi electronice, o fac cu dificultate, parcă înţeleg mai greu un text citit pe tabletă sau pe Kindle şi parcă îl uit mai repede. În celălalt sens, expresia spune altfel ceea ce scriam mai sus. Că nu sunt un critic literar comme il faut. Scriind despre cărţi şi temele lor, găsesc un pretext să ţin un jurnal, să scriu despre mine. Să-mi regăsesc în ele obsesiile, întrebările şi vagile răspunsuri. Şi, mai ales, libertatea. N-aş putea fi liber, atât cât se poate în zilele noastre, dacă nu aş scrie.

– Vă bucuraţi mai mult – este afirmaţia dumneavoastră – atunci când citiţi decât atunci când scrieţi? De ce?

– Nu ştiu dacă este neapărat bine, dacă nu este o formă de egoism. Adică mă bucură când primesc, nu când dau ceva. Asta vine şi dintr-o funciară neîncredere în mine însumi. Şi din bucuria de a afla ceva de care ai sufleteşte nevoie. Cartea funcţionează negreşit sub fiziologia drogului. Creează dependenţă, cere doze din ce în ce mai mari, creează senzaţia de euforie perpetuă. Cum să o refuzi? Bucuria de a trăi atât de multe (alte) vieţi, de a găsi propriile gânduri mai bine gândite, de a înţelege ce se întâmplă în lume şi în tine cu ajutorul altor minţi, bucuria asta nu se compară cu nimic altceva. Sunt un om curios, vreau să înţeleg şi cum funcţionează virusul, şi ce-i cu string-urile la care cântă cosmosul, şi cum pot fi manipulate masele datorită sufletului colectiv, şi cum au inventat grecii vechi gândirea care ne smereşte şi azi prin complexitate, şi cum nebunia lui Van Gogh e semn al geniului şi aşa (tot) mai departe. Sunt un bulimic erotizat al cărţilor: cum aflu de una pe care mi-o doresc, fac tot ce pot să o am. Cu bucuria pe care o are copilul care sfâşie ambalajul cadourilor de sub bradul de Crăciun. Mai e ceva, trăind toată viaţa izolat, departe de un centru urban cu bibliotecă, a trebuit să-mi adun cărţile sub verbul a avea. Deci să dezvolt cu ele nu doar o „simplă” relaţie intelectuală, ci una personală. Scrisul meu derivă, în fond, din această situare amoroasă faţă de carte.

– Scriitorul schimbă cu adevărat lumea? Cum? În ce fel?

– În primul rând, cum spuneam, prin prezervarea complexităţii limbajului. Literatura recentissimă, sub pretextul unui „realism” grosolan înţeles la piciorul broaştei şi al plierii pe cerinţele cititorilor, utilizează tot mai mult limbajul simplificat, la nivelul vocabularului curent şi al construcţiilor sintactice rudimentare. Limbajul de tip s.m.s. Nu ader la o astfel de literatură. Ea arată tocmai scriitorul care se lasă schimbat de lume, fagocitat, nu cel care schimbă lumea. Scrisul este o ceremonie care presupune fast, somptuozitate, nu vii la nuntă în slipul argoului şi frazei din trei cuvinte. Lucrând la complexitatea limbajului, scriitorul salvează, de fapt, Omul. Exact aşa, cu majusculă! Pentru mine scriitorul este ultima redută de apărare a omului, în primul rând prin cunoaşterea de sine. De la Eschil la Shakespeare, de la basmele populare la Joyce, de la Dante la Balzac, de la Moličre la Dostoievski nu străbatem altceva decât infinita definiţie a omului. Prin progresul acestei cunoaşteri schimbă scriitorii lumea. Sintagma de scriitor post-uman mi se pare un groaznic oximoron, un necrolog cinic, deopotrivă, simultan, al omului şi al literaturii. „Te prefaci într-un mormânt şi scrii”, ca să citez pe cea mai plină de viitor scriitoare tânără a literaturii autohtone de azi, care formulează astfel iniţiatic şi fără rest implicaţia în absolut a literaturii. Sigur, poate fi şi o influenţă în rău, dar despre asta trebuie un eseu aparte. Cine deţine cuvântul, deţine, şamanic, vertiginos puterea de a face binele sau răul. Şi n-aş vrea să trec peste un cumplit paradox, sugerat mai sus: cuvintele sunt ale tuturor şi, totuşi, scriitorul are totdeauna cuvintele numai ale sale. O taină adâncă, deopotrivă cu cea a Întrupării.

– Toţi suntem Doamna Bovary şi Anna Karenina? În ce sens?

– În sensul că trăieşti şi te trăieşte viaţa personajului. Nu numai pe fericitul autor, ci şi pe tine, ipocritul lector baudelairian. Nu meriţi, adesea, bogăţia pe care ţi-o oferă cartea, o rumegi, o înghiţi, o digeri... e binecunoscut acest mitem al înghiţirii cărţii, prezent şi în cartea Apocalipsei. În actul lecturii este perfect valabil principiul budist: Tattwamassi. Nu numai autorul flaubertian este Doamna Bovary, eu, cititorul, citind sunt şi Flaubert, şi Doamna Bovary. Şi fug de acasă cu bătrânul Tolstoi sau o iau spre calea ferată cu biata Anna, sau mă plimb prin Dublin cu Leopold Bloom. Acest rezumat identificativ este minunea literelor. Sau cutare vers, metaforă, enunţ capital. Da, există o mulţime de oameni care pot trăi (aparent) foarte bine în afara culturii. Dar ei sunt o umanitate incompletă, neajunsă la sine însăşi. Le lipseşte acest viaticum al lecturii, merindele pentru eternul dincolo.

– Aveţi în eseuri multe fraze legate de corectitudinea politică. De ce vă preocupă această ideologie? Care sunt riscurile pe care le generează în literatură?

– Un singur risc: să anuleze literatura, cultura. O spune fără ipocrizie (deşi este cel mai ipocrit curent din istoria gândirii): cancel culture! Nu e suficient ca să reacţionezi? Trebuie să înţelegem că nu este vorba despre un „simplu” curent cultural, filozofic sau ceva de genul ăsta. Ci de o ideologie care acţionează franc dictatorial, totalitar şi cenzorial. Iar practica ei este una a dublei măsuri, a anulării reperelor de orice fel, a instaurării stereotipului cazon „ordinul se execută, nu se discută”. Înseamnă, cu un termen foarte iubit azi: programare. Să fii programat, tele-ghidat. Ceea ce nu se poate face decât scoţând din mintea omului virtutea îndoielii, frământarea interogativă, patosul încercării şi eşecului, aerul libertăţii, măreţia tragicului şi absolutul iubirii. Oferindu-i un paradis artificial inexpugnabil, un „metavers” care este un cumplit mormânt. Din fericire, chiar dacă va trăi mai mult, omul va rămâne muritor. Şi asta garantează că de literatură va fi nevoie până la plinirea vremurilor.

– Ce înseamnă, ce presupune a fi un „om de treabă”?

– Vă referiţi la unul dintre eseurile din carte... Un om care-şi vede de treaba lui. Care are treabă, nu umblă-n dorul lelii şi care nu-şi bagă nasul în treaba altuia. Opusul lui om de treabă nu e ticălosul, ci acela care n-are nicio treabă. Indiferentul, neutrul, absentul, căldicelul. Omul de treabă e bunul samaritean. Face ce trebuie, imediat, fără amânare şi fără niciun alt considerent decât binele. Tocmai accentul pe gest, pe verbul substantivizat a trebui, îmi place în sintagmă, e imperativul moral kantian concentrat într-o banală expresie.Dacă ne mai uităm şi prin dicţionare şi vedem, de exemplu, că trebnic înseamnă şi carte de rugăciuni, altar, canon, ritual, jertfă, realizăm că limbajul e mult mai complicat decât pare. Intrăm aici în mitologia sacralităţii muncii (tot cuvânt slav), muncă însemna chin, pedeapsă, a munci pe cineva înseamnă a pedepsi (vezi muncile lui Hercule) etc. Concluzia? Trebuie să fii om de treabă!

– Această sintagmă: „Adam şi Eva nu se iubeau” – e o decizie finală?

– Da! (era să reduc răspunsul la atât, dar te-aş fi supărat). Ce spun acolo nu este o diminuare, ci o expandare în absolut a iubirii. Doar atât spuneam în carte. „Adam şi Eva nu se iubeau. Iubirea dintre bărbat şi femeie nu poate fi o nostalgie a Paradisului, cum se crede, ea este un urcuş, o pornire de la zero, o re-constituire în plan strict omenesc a ceva ce tocmai am uitat. Măreţia dragostei se află în acest caracter prospectiv şi nu în cel retrospectiv”. Este un elogiu al iubirii, aşa l-am intenţionat, ca proiectare; paradisul nu se află în urmă, ci în faţa noastră, ca perspectivă, mereu, iubirea îl construieşte. Apoi, să nu uităm că nota citată apare în cadrul eseului despre căutare - cunoaştere. Ori, a cunoaşte are biblic şi sensul de a iubi. Deci totul se leagă. Adam şi Eva nu erau conştienţi de iubire, nu aveau nevoie de iubire pentru că erau iubire. În momentul căderii, iubirea a devenit sensul şi energia înaintării spre noul paradis. Concluzia lui Dante.

– O altă temă pe care am remarcat-o în volum este cea referitoare la modele. Ni se mai oferă modele autentice?

– Aici e o dublă întrebare: despre modelele livreşti şi despre cele umane. Cele livreşti ne sunt la îndemână, le găsim în biblioteci. Sloganul unei edituri spune că trăieşti atâtea vieţi câte cărţi ai citit. Cu asta e simplu. Mai complicat este cu modelele în carne şi oase, acele „întâlniri admirabile” despre care vorbeşte filozoful. Ce face un model? Modelează! Fără modele nu eşti dat la rindea, eşti rugos, plin de aşchii. Înţepi, răneşti. Modelul te face lin, bun de mângâiat. Nu este o criză a modelelor, poate doar a vizibilităţii lor. Modelele adevărate nu se văd. Când e atâta gălăgie în lume, vocea lui Dumnezeu, care se aude prin modele, devine o şoaptă inaudibilă.

– Dar noi, mai ştim să mai admirăm? Mai suntem capabili de acest sentiment?

– Dacă nu mai ştim, cată să reînvăţăm repede, cât mai e vreme. „Fii atent, vine focul!”, cum strigă daimonul lui Nichita. Ars admirari este grea. Foarte grea. Ea implică deopotrivă o deschidere spre celălalt şi o smerenie asumată total. Să te miri că asemenea minune există. Admiraţia nu are nimic de-a face cu vedeta, cei mai mulţi dintre cei care merită să fie luaţi ca modele nu sunt neapărat cunoscuţi. Cele câteva texte din carte dedicate acestei teme au fost în general conferinţe ţinute în faţa unor tineri. Tocmai pentru că nevoia de model (adică de a admira) este o necesitate ontologică, nu doar psihologică, de care un adolescent are esenţială nevoie. Ca de un calciu ori vitamine morale. Acele strategii educative de tip self build mi se par de aceea pernicioase. Înseamnă a-i condamna pe tineri la rahitism moral. Chiar dacă sunt capabili să fie milionari la 20 de ani prin propria inteligenţă financiară ori de creatori de softuri. Construcţia morală este cu totul altceva, şi ea nu se poate face în afara culturii umaniste pe care mulţi o ignoră sau o urăsc azi în modul cel mai sincer. Weltanschauung-ul la modă astăzi fiind altul. Meseria de om nu se poate învăţa în afara artei de a admira.

– Afirmaţi că trăim într-o epocă a prefixului „post”: post-modernism, post-istorie, post-adevăr. Cum o resimţim?

– A fost o vreme a prefixelor negative: necuvintele, anti-sistemul şi anti-materia, anti-pedagogia, anti-psihiatria ş.a.m.d. Apoi s-a impus acest prefix: post-, cu ideea subiacentă că odată cu noi începe ceva cu totul nou, că tot ce este vechi trebuie să moară, şi, în primul rând, memoria care-l ţine în viaţă. Că nu există decât prezentul. În fond, cuvântul posteritate înseamnă ceva ce urmează după orice eră. Mai vreţi să o cuceriţi?

– În acest post-modernism, în această perspectivă de viaţă, care mai este rolul educaţiei? Vă întreb pentru că sunteţi (şi) un om al catedrei.

– Se deduce din tot ce am spus că unul esenţial. De altfel, tot ce am spus critic la adresa culturii de azi se reduce la falsificarea educaţiei, la tipul de om pe care şcoala îl construieşte. Vedem din reacţiile publice că toată lumea este nemulţumită de şcoală. Dar nu ne dăm seama de ce: pentru că de acolo a început stricarea: din mediul universitar al Şcolii de la Frankfurt şi al sorbonardului mai 1968, cel cu ŕ bas la culture şi aruncarea pe geam a profesorilor. Şi acum se lăfăieşte în mediul universitar din America sau Europa. Şi tot de acolo va începe vindecarea, dacă va fi să fie vreuna. Eu spun totdeauna, ca un veritabil reprezentant al generaţiei expirate, că viitorul învăţământului stă în trecutul lui, adică în revenirea radicală la şcoala tradiţională. Cu un concept teribil al unui gânditor de origine austriacă, Ivan Illich: să deşcolarizăm societatea. Îl folosesc în viziunea lor şi câţiva gânditori români contemporani..., care nu fac parte dintre acei „specialişti în probleme educative”, care nu au predat o oră în viaţa lor. Este punctul vulnerabil. Tema este mult prea amplă pentru a fi măcar schiţată în câteva rânduri, pe mine mă exasperează modul superficial, în limbaj de silicon, în care este îndeobşte discutată.

– „A te orienta înseamnă a te îndrepta spre... rai”. Cum ar trebui să învăţăm să căutăm, să ne orientăm în această lume/ societate?

– Când există o stea polară, nu te poţi rătăci. Orice găsire este un paradis. Aseară am auzit un preot cu solide studii doctorale vorbind despre fericirea când şi-a descoperit vocaţia de artist al fierului. Şi mai este ceva: ştiu din lecturile copilăriei, când te rătăceşti cauţi să te urci într-un copac înalt să descoperi punctele de reper. Lumea de astăzi ne apare haotică, trebuie să ne urcăm în copacul raiului pentru a vedea departe. Să redevenim oameni ai orizonturilor.

– Şi, în definitiv, ce este „căutarea”? Se face cu inima? Sau cu raţiunea? Ochii se ţin închişi sau deschişi?

– Ochii se ţin larg deschişi şi privirea îndreptată în sus, şi curajul în suflet, cum spunea un duhovnic. Şi căutarea se face, evident, cu toată fiinţa, nu pe bucăţi. E vorba de o unificare, chiar rugăciunea absolută ne învaţă despre unirea/ coborârea minţii în inimă, vorbeşte, de fapt, despre coborârea lui Dumnezeu-Cuvântul în inima noastră. Când ai conştiinţa raiului, orientarea e simplă. Şi Dumnezeu sau Tarkovski îţi trimit negreşit o Beatrice ori o călăuză. Nu se poate căutare fără călăuză (a se vedea întrebarea despre modelare). Cauţi călăuza şi cauţi împreună cu ea. Aici stă frumuseţea. Să revenim, în încheiere, la fraza dostoievskiană, copleşitor, insuportabil de idealistă, devenită locul comun al frumuseţii care va salva lumea. Cum adică? – se întreabă mulţi, nedumeriţi şi sceptici. Nu prin intervenţie directă, căci Ea nu are putere, ci prin însuşi faptul că există. Şi atunci, cum să nu o cauţi? Scriind, citind, trăind...