Rezistenþa prin cinism și expresie: Singura cale

Primul cuvânt al romanului Singura cale este „lumea”, ceea ce anunţă tentaţia şi, deopotrivă, necesitatea abordării realiste a intervalului istoric unidimensional şi materialist, cum s-a autopropus comunismul stalinist, dominat şi creionat de o doctrină care nu-şi „permitea” şi nu îngăduia abateri ficţionale, care controla, atenua şi/ sau anihila excepţionalul. Incipitul, fraza-prag, a acestui roman are o deschidere care presupune că tot ce s-a „întâmplat” înaintea narării se concentrează, se cristalizează şi este orânduit în jurul protagonistului, Calistrat B. Dumitraşcu: „Lumea se învârtea încet în jurul meu. Uneori, părea că nu se învârte deloc. Alteori, ceva mai repede. Încât, părea că ameţesc, dar… foarte puţin. Dar, totuşi, ea se învârtea mereu şi-mi dădea un soi de ameţeală. Sau, mai ştii, era doar o părere”1. Aşadar, nimic nu este lăsat, în aparenţă, în afara acestei mişcări concentrice, în afara câmpului perceptiv centrat şi rotit nu atât în jurul biografiei lui Calistrat, cât în jurul destinului său. Astfel ia naştere, din aproape în aproape, povestea care-l semnifică şi îl personalizează pe Calistrat, poveste care acaparează întreaga naraţiune, relatarea la persoana I justificând această unică deschidere.

În cartea Practica lecturii, Jean Raymond consideră că „nimic nu-i mai important decât prima frază a unui roman”, din moment ce „ea pune în mişcare cartea în ansamblul ei, o orientează, o «dirijează», şi uneori chiar o rezumă şi o «reproduce» în întregime prin anticipare (o pune în «abis»)”2. Rememorarea pe care o propune Breban este o astfel de „orientare” a realităţii romaneşti, a prefigurării evoluţiei personajului şi a procesului de autoanaliză pe care acesta o realizează, cu autoironie, fără nici un fel de menajament, dar şi cu orgoliul farsorului. Timiditatea iniţială a lui Calistrat reprezintă, în fapt, „tăcerea” de dinaintea „vorbirii”, iar amintirile sale, înţesate de analize, simbolizează pătrunderea într-un „spaţiu lingvistic nou”, dacă este să păstrăm terminologia lui Raymond, şi este „accesul la teritoriul romanesc, emergenţa cuvântului narativ, emergenţa semnificatului”3. „Ameţeala” îl ţine pe narator, totuşi, departe de cunoaşterea totală, de perspectiva absolutistă asupra personajului şi a realităţii pe care o locuieşte şi, astfel, o creează.

Nu poate fi imaginat un individ care să se fi sustras în întregime sistemului comunist românesc după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi instalarea regimului dejist şi stalinist. Una dintre reacţiile „sănătoase”, în acest interval de timp, a fost cea de „cinism”, însuşită prin atitudine critică, prin curajul demantelării discursului ideologic chiar din interior, prin dexteritatea limitării disperării care, la nivel de limbaj, putea lua forma entuziasmului. Dar un astfel de proiect nu putea fi decât unul personal, ocultat, neverbalizat propriu-zis. Calistrat al lui Breban este un personaj care îşi afirmă şi recuperează, prin rememorare, cinismul. La nivel formal, romancierul speculează cunoaşterea retoricii proletcultiste, a planului ideologic, descris şi de Eugen Negrici în Literatura română sub comunism (1948-1964): „Visul propagandei a fost, cum am mai spus, acela de a crea un om nou, adorator al idealului comunist. Pentru că a avut asemenea intenţii, propaganda nu putea să nu calce pe urmele unei credinţe, să nu schiţeze un ritual, să nu recurgă la practici de stimulare a intensităţii crezului şi să nu întreţină, după o vreme, un cult al întemeietorilor (sfinţi şi martiri) etc. Modelul creştin era la îndemână, dar numai în aparenţa veşmântului său”4. Pe acest „om nou” insistă şi Calistrat, pe fatalitatea de a face parte din masa de oameni căreia îi era implementată această mentalitate, surprinzând şi el calchierea pe formele religioase ale noii propagande.

Nicolae Breban realizează, prin intermediul personajului său, o analiză foarte lucidă a comunismului, a omului aflat în căutarea unor repere morale şi spirituale, a modului în care comunismul a profitat de această nevoie, şi-a asumat un rol mesianic, creând un nou ceremonial, bazat pe lupta de clasă, pe demonizarea burgheziei şi proslăvirea „omului nou”. Fondul religios al noii ideologii este, în Singura cale, asigurat şi de prezenţa lui Tempfli, „fost preot catolic, care trecea marţial, elegant, din birou în birou, lăsând să i se admire costumele tăiate dintr-o excelentă stofă englezească, vestele închise până la gât şi mâinile albe, fine, binişor transparente, de prelat roman”5. Acesta este unul dintre „îndrumătorii” lui Calistrat. Inclusiv afirmaţia pe care o facem, spunând acest lucru, are un caracter ambivalent, pentru că Tempfli îi dă sfaturi despre cum să supravieţuiască în sistemul comunist, cum să manipuleze extremele. Tempfli însuşi este un cinic, doctrina sa este de un cinism necruţător.

Putem considera că tema acestui roman este salvarea de comunism prin cinism, lucru pe care naratorul îl sugerează şi contextualizează în nenumărate rânduri. Aceasta este, de altfel, una dintre cheile de lectură care au fost deja propuse: „Protagonistul-narator, izomorfie rezonantă cu o parte esenţială din viaţa scriitorului, tinereţea, este un raţionalist, cu sine şi cu lumea, de o violenţă cinică (ceea ce dă şi dominanta întregii cărţi), încât se poate spune că Nicolae Breban duce la desăvârşire ceea ce am putea numi romanul cinic”6.

Analiza sub acest aspect este ofertantă pe mai multe paliere. În ceea ce priveşte acţiunea, sunt clare gesturile cinice, atitudinea faţă de celălalt, fatalmente comunist, relaţiile erotice sau de prietenie etc. Este filonul pe care îl urmăreşte, preponderent, Theodor Codrescu. Interesant este, însă, de depistat care sunt cauzele şi consecinţele la nivel de limbaj, fiindcă în acest roman avem de-a face cu o autolectură. Nu este primul roman în care naratorul central este un cinic, însă este prima dată când această trăsătură generează întreaga problematizare. Breban nu face decât să schimbe accentele unui discurs care dă în permanenţă impresia că alunecă în ideologia pe care îşi propune să o dejoace. Este o lucrarea chirurgicală ceea ce face romancierul, schimbă, practic, timbrul şi accentele unui discurs care, prin desubstanţializarea sa, trece, în ochii comuniştilor, drept cel al „noii religii”, reprezentând, însă, o formă de refugiu, de rezistenţă personală, interioară, de reacţie, de demnitate. Limbajul oferă şansa demnităţii: „Eram propulsat de inşi de la raion, deoarece, în prostia mea, publicasem câteva articole la ziarul local al partidului. Unde atrăsesem atenţia unora prin aceea că, aproape fără să vreau – deşi, da, ştiam prea bine ce fac! – prinsesem tonul societăţii, limbajul ei, cum se spune. Orice realitate are limbajul ei. Realităţile, mai ales cele majore, istorice, cum se spune, nu se pot constitui, nu se pot afirma, dacă nu inventează un limbaj.// Nu noile realităţi sau procese sociale consfinesc o revoluţie, o nouă realitate, ci, după cum bine se ştie, un nou limbaj. Or eu, pe jumătate dintr-un fel de instinct de măscărici, am prins tonul «just» al noii realităţi, importate cu cazne şi cu tancuri de la vecina noastră din răsărit, mereu lacomă nu numai să ocupe prin terorism, dar şi bolnavă de un fel de mesianism al popoarelor”7.

„Viaţa mea în birourile de la demisolul comitetului central o consideram una de sobol, de ascunzătoare potrivită pentru taifunul care se abătuse peste societatea românească. Nedespărindu-mă, ca să zic aşa, de o anume, destul de aparte, psihologie de anarhist, imposibil de explicat cumva, căci era de două ori paradoxală: unu, mă aflam acolo, în cuibul de vipere, deşi tatăl meu era o victimă chinuită, umilită, a lor, putând eu uşor părea un renegat, un penibil carierist de ultimă speţă. Doi, în ciuda atâtor lucruri ce săreau în ochi în privinţa terorii care domnea peste naţiune, o eliberare a unor armate mai cruntă, mai antiumană decât orice ocupaţie, eu… eu eram de partea lor. Dar m-am grăbit: nu a lor propriu-zis, de ocupanţi, cum şi pe oamenii lor din teritoriu, îi consideram drept ceea ce erau: autocraţi, zbiri nu numai îngâmfaţi ţopeşte, ci şi îmbătaţi de puterea căzută din cer asupra lor. Nu, ci adeziunea mea era de partea ideii, pe care o vehiculau, o urlau la toate megafoanele, o idee, îmi spuneam, ferm convins, pe care nu numai că n-o înţelegeau, dar de care se serveau la modul cel mai grosolan, mai reacţionar posibil. (…). Dar, spre deosebire de acest, să zicem, ratat maestru al meu, canonicul Tempfli [care-i predase un adevărat cod etic în acest sens], eu mai şi credeam, culmea, tocmai în dogma lor”8.

Breban ţese o întreagă reţea de paradoxuri plecând de la această condiţie a lui Calistrat, şi în oglindă Const, folosind argumentul forte al inadecvării dintre ideologia marxist-leninistă şi politicile prin care a fost instituită şi instituţionalizată. De aici şi caracterul kafkian al romanului, în care protagonistul se simte „ca un gândac uman, ascuns în faldurile organului central al puterii”9. Dezechilibrul social pe care şi-l autodenunţă Calistrat este cu adevărat compensat în plan ideatic? Răspunsul ar da un caracter unidirecţional analizei, ori bucla de sens pe care Breban o deschide constă în pendularea dintre naivitatea ideologică şi critica sistemului.

Prins în pânza de păianjen a sistemului, Calistrat încearcă să încurce firele care-i manipulează destinul, să le slăbească, să-şi creeze premisele libertăţii interioare, să-şi justifice poziţia pe care o ocupă în angrenajul propagandistic, în care se simte ca într-un „basm, puţinel macabru”. Protagonistul îşi cunoaşte sforile şi sforarii, Fritz Buzilă şi tov. Dobrinescu, „protectorii” săi, sunt cei care l-au atras în acest labirint al puterii şi autorităţii, cei care-i controlează pornirile anarhiste şi le canalizează, prin tehnicile brute ale stalinismului, spre scopul propagandistic. Lupta cu inerţia discursului propagandistic, contra castrării prin limba de lemn l-a atras în acest „joc”, acceptat „dintr-un fel de amuzament suprarealist”, pe care organele partidului îl jucau după regulile URSS-iste: „Am fost însă greşit înţeles şi atras cu trupul în cariera politică; sau mai ştii, am fost totuşi bine înţeles, dovadă că tovarăşii nu m-au lăsat din braţe, deşi, o dată cel puţin, au dat cu mine de pământ”10. Breban expune calculul şi formulele mecanismelor puterii comuniste prin analize la două capete: care-i vizează pe protagonişti, pe de o parte, iar pe de alta, care surprinde mecanismul în sine: „Cineva, cunoscut sau nu, părea că mă protejează, sau era totul o simplă coincidenţă, un fel de noroc, dacă a fi amestecat în haita de mărunţi activişti ai partidului era un noroc”11. Odată înţeles acest mecanism, el putea fi destabilizat din interior, cel puţin la nivel de limbaj şi de discurs.

Intrat în sistemul comunist, care ca orice totalitarism a creat un cod etic bazat pe „banalitatea răului”12, protagonistul lui Nicolae Breban din romanul Singura cale nu este un indiferent, însă este, în cea mai mare parte a vieţii din acest roman, o victimă a „inerţiei răului”, fapt cauzat şi de absenţa unui maestru. Calistrat nu este un alienat, ci este un supravieţuitor.

În contextul discutării „confruntării cu extrema”, Tzvetan Todorov afirmă că „ideologia, după perioada preluării puterii, este un alibi, nu o motivaţie (ceea ce nu înseamnă că este inutilă)”13. Este şi ceea ce constată Calistrat, care are în jurul său oportunişti, pragmatici şi cinici, nu ideologi. El se găseşte, adesea, în postura de a fi singurul ideolog, cel puţin în propriii ochi. El este, însă, doar un martor, un individ care ştie să scoată din retorica sa maximul de libertate pe care şi-l putea permite.

Calistrat nu este original în expansiunea sa stilistică. Breban inserează în roman o analiză foarte minuţioasă a primelor forme de luptă cu inerţia comunistă, o luptă care nu putea începe decât la nivel de limbaj, o luptă care putea fi cel mult o formă de subminare a discursului propagandistic, o dezechilibrare şi deconstruire din interior a limbii de lemn. Este un bun prilej pentru romancier de a creiona statutul şi ipostazele intelectualului în timpul regimului dejist, capacitatea sa de a introduce, prin modul de exprimare, o culoare în tabloul gri-cenuşiu, uniform şi monocord al epocii: „Iar cei, puţini, care încercau această… să-i zicem revoltă sub plapumă erau bineînţeles unii intelectuali, evrei îndeosebi, prea abili să conteste litera legii, îi contestau doar expresia, forma. Şi pe ea, doar în articulaţiile ei periferice, nu atunci când fraza anunţa ideile directoare «majore»”14 – referindu-se, în concret, pe parcursul a câteva pagini memorabile, la Ov. S. Crohmălniceanu. Este, cum am văzut, şi modul de manifestare a protagonistului care, odată mutat „la centru”, remarcă faptul că nu era singur în această întreprindere. Retrospectiv, el înţelege că aceste „abateri” erau, posibil, remarcate şi acceptate din calcul, din dorinţa de a absorbi o anumită presiune şi de a o folosi în favoarea sa, nu de a o anihila propriu-zis, cum, de altfel, făcea în unele cazuri.

Sistemul nu putea ţine „gândirea captivă”15, pare să spună Breban, însă o putea folosi în demersul său propagandistic, condiţionând libertatea socială a individului.

1 Nicolae Breban, Singura cale, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2011, p. 8.

2 Jean Raymond, Practica literaturii, traducere de Mioara Izverna, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 26.

3 Ibidem.

4 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (1948-1964), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, p. 71.

5 Nicolae Breban, Singura cale, p. 13.

6 Theodor Codrescu, Literatura română acasă, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, e-book.

7 Nicolae Breban, Singura cale, p. 22.

8 Nicolae Breban, Singura cale, pp. 354-355.

9 Idem, p. 356.

10 Ibidem.

11 Ibidem.

12 Sintagma a fost teoretizată şi analizată de Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.

13 Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema, traducere din franceză de Traian Nica, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 119.

14 Nicolae Breban, Singura cale, p. 280.

15 Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.