| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Epilogde Claudiu KOMARTINCelui ce mă va întreba nu îi voi ascunde nimic. Fără ocolișuri voi recunoaște totul, pentru ca apoi să o iau din nou de la capăt. Ar trebui să încep cu plăcerea imensă pe care am simțit-o în anotimpul acela rece, când am crezut că ucid pentru prima oară. Îmi vindeam poemele și povestirile pe sume de nimic și, cu banii obținuți, mâncam întotdeauna la birt. Acolo mă împrietenisem cu toți, deși eram doar un străin, iar într-o noapte mi-am făcut curaj și-am smuls din mâna unui negustor beat câteva bancnote cu care am cumpărat pentru mine și Sonia bilete de tren. Nici măcar nu le-am folosit vreodată, evadarea a rămas o himeră, lagărul era la doi pași, în oricare din noi, lipicios și abject, nimic nu mai despărțea nebunia de roșu, moartea de negru, sângele de flamurile verzi ale insomniei. Între mine și pântecul însetat de viață al Soniei nu stătea decât pumnalul pe care-l câștigasem trișând la jocul de poker într-un vechi depozit de muniție cu marinarii și contrabandiștii cei aprigi. Vreau, desigur, să spun că în vremea aceea nici eu nu mă supuneam întru totul regulilor, fiind înțepat de cuțitele partenerilor mei nu o dată, aveam trupul plin de cicatrici, și că otrava, revolta sau crima sunt întotdeauna exagerări, în cazul meu niciodată duse până la capăt. Nu știu dacă mă fac prea bine înțeles: experiența fundamentală a descompunerii într-un oraș infestat ca acela, într-un oraș-rug, sexul Soniei, adevărata cazemată a disperărilor mele, ruina coapselor ei arse, noaptea, când revenea satisfăcută din port, toate astea m-au împins până la urmă spre crimă. Cuțitul meu s-a întors cu demnitate în carnea ei, s-ar zice că știa singur locul din care se desprinsese și-n care trebuia odată să ajungă din nou. A venit apoi înserarea, cu fuga mea pe străzi strâmte, o burniță fină cădea în tot mai grele șuvoaie, vreau să spun: o bufniță greoaie cădea lin din văzduhul plin de puroi, dar eu am crezut că e un cal nărăvaș care mă va călca în copite, m-am azvârlit la pământ cu teama de nebunie strecurată în carne, totul era încâlcit și haotic și se-auzea straniu, nedeslușit Pavana lui Ravel. Toate au trecut însă acum. Ca mâine voi fi un om bătrân. Peste tot în jurul meu, viața și moartea se ciocnesc neîncetat. Se-adulmecă. Își dau târcoale. Răcnesc. Și știu că până și eu, care am iubit versurile aspre, versurile senzuale, posesive și reci, voi muri. Poate de aceea privesc viața mai liber, pentru a mă scrie fără s-ascund nimic și, cățărat pe iedera inimii zic precum Rilke: Stă moartea, infuzie albăstruie, uite, într-o ceașcă fără farfurioară... Celui ce mă va întreba nu îi voi ascunde nimic. Fără ocolișuri voi recunoaște totul, pentru ca apoi să o iau din nou de la capăt. 2002 ; 2007 |