| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Copil fără nașterede Constanța BUZEA1.Maica se roagă fără nădejde în sine. Fără nădejde într-un al facerii răstignit anotimp. Lăsând celorlalți lumea și ce urmează după sfârșit, când o lovește iarăși și iar un hohot de plâns. De ce s-o mai fi rugând? Icoana înviază apropiindu-i cu cele trei mâini de buze nimbul. Se roagă și crede nădăjduind să se spele de nimb... 2. Păstrată ca o plantă cu care mă confunzi, respir singurătate, muțenie inspir. Am zile-ntipărite pe verzi genunchi rotunzi. Sângele, seva mea în firea ta nu suie. Cu numai jumătate, cu numai douăzeci din anii mari ai primului meu prinț. Cealaltă jumătate cu zile tot mai reci, o lepăd să n-o simți. Și bănuiala grea ca de noroi. Trupul lui nefăcut să nu dispară din cartea revederii de apoi, ars pentru mine, pentru amândoi... 3.Se repetă în vis o nălucire. Februarie, ziua a noua, și o banală sală în care aștept. Ceferistul doarme lângă ușa deschisă până al următorul tren. Unu, doi, trei, șase călători intră și așează ca frații. Pendula bate și cade ca un sicriu. Șase cadrane rostogolind de șase ori până-n șase peroane, risipind limbi și numere-ore. Greutatea vidului mă apasă pe gât. Neverosimilă apare pe zid imaginea în primăvară, Castelul Bran – o enigmă... 4. Vâslaș la bărci cu pânze abisale, neclătinat de valurile mari, va fi durabil visul care pari? Măcar cât Dumnezeu ajută pe maică și pe făt să fie împreună și până la soroc. Pe mâna lor comună inel cu piatră-lună. Un inocent pe țărmul de moarte vălurit. Va trece timpul stelelor în plante. Sătul va crește grâul și beat vinul, și nucile în doliul înmugurind ofrande. Un dor nemângâiat a nu ști pe nenăscut ce soartă-l paște. Acum se-alege-o fi ori a nu fire. Cât Dumnezeu topește-n cristelniță un nume și mirul, cruciulița botezului curat. Acum se-alege drumul cel fără regăsire, din mila Lui în veci alunecat... 5.Amețită de ser și eter, întinsă în pat aștept un telefon pe care nu-l voi primi. Revenind acasă după măcel, copilul va fi somnoros și curat. Ce i-aș spune despre nemernicie rămâne ascuns. Până la ruperea băierelor, până la sufocare. Până atunci învelită-n cearșafuri în patul oribil mă zbat... 6.Se deschide pământul ca o pivniță goală. Mușcate purpurii țin traista seminței la șold. Și ninge din lună cu firimituri din streașina ei depărtată. O nuntă va trece pe vânt cu miros de abator sub norii ca niște dezastre... 7.Ca o sămânță-ntr-un pământ amar, copilul nedorit se întrista ferindu-se de ochii noștri mari. Adăugând în schimb pământul său unui tărâm ca fără Dumnezeu. Cu inima târâtă și ascunsă prin scorbura furnicilor, naiv necunoscut și-al nimănui, el ne contemplă astrele bizare. Sufletul lui nebotezat și jalea de-a nu fi fost dorit. Din zodii vine calul de-un înger călărit. Acel trăpaș subțire, adaos prelungit și altul cal lui geamăn cu ochii unui mire privindu-ne mâhnit... 8. Aerul era plin de triumf. Nu mă mai puteam sinucide. Și iată ce mă opri. O carte pe care-am salvat-o prin ispășire, prin amânare. În transparența vinelor ei am desfășurat un copil care mi-a inspirat mai târziu cuvintele folositoare... 9.Trag după mine părinți și rude mai de departe. Din moarte zilnic îi mut din trecut într-un timp nenăscut. Dar și tu faci la fel cu degetul-crin peste gură, arătându-mi în căutătură să ne oprim din făcut. Să ne oprim, și ne oprim cu un monstruos efort de reptilă. Otrăvitor devine seninul. Ai noștri își șterg mâinile de poala lui Dumnezeu. Să ne oprim din făcut. Cortegiul e de ajuns, e destul... 10.Acest răstimp tot una cu tărâmul călătorește cu ultimele zile albastre și pustii. Nisip din fundul mării atras de soare suie și se aruncă-n țărm. Lumina lină scade răcind și tulburând o vegetală mare, un cer de zburătoare... 11. Noi n-am crezut că se va naște, din trup și suflet, sfânt și mucenic. Și ne-am uitat unul la altul. Și ne-am uitat la ochii lui continui. Nu-i are de la noi, nu poate fi al nostru. Nu-l merităm. Nu-i are de la nimeni. Sufletul lui nelămurit între părinți. Ca o răpunere căința lor veni târziu. Și unul altuia zicând: ești trupul lăsat de Dumnezeu ca să mă chinui, să simt amar și negru restul solemn ca și distanța dintre noi... 12.Trebuia să mă conving că nu-mi semeni, semănătorule. Fața ta din întuneric să absoarbă tot albul. Fața ta, nu cuvintele să-mi arate ce nu vrei să aflu. Între noi timpul iluzoriu ca praful în moară. Veche moară mâncată de scrâșnete de dinți. Praf înecându-ne ca să ne pierdem și să uităm. Dar se petrece și altfel. Mâna ta e odihna pe care mi-o caut. E un semn somnoros între semne. Cu fluturi în frunte timizi căutăm lumina ferestrei. Vântul bate afară din vrăbii. Bate din vrăbii... 13. Iris roz sufletul meu pe pământ înverzit. Înecată-n polen mișcarea se-ntâmplă de drag. Fluide florile-n mers. Cuvintele care se spun sunt viețuitoare. Păstrez din trecut amintirea unui copil ursuz care în pumn printre greieri îmi strivește inima. Nu gândește, nu crește, nu simte. Cu o greblă de paie trage spre sine raiul, lui interzis. Trupul nefăcut și-l împuternicește vrând să-i sărute genunchii lui Dumnezeu. Această memorie-lanț – un sediment... 14. În alergare mă molipsesc de tine ca de o boală. Plâng ca și când mi-ar mai plânge o femeie sub pleoape. Se - aude trenul venind cu roțile-ncinse. Umbletul lui sacadat căsăpește planeta. Din stele vii tu cu imaginea ta din oglinzi. Dintr-o infinitate de chipuri, unu-i leit mie. Și încă unul cu legăturica de chei la șold. Degeaba... |