„Parcă te poţi pune cu iepele lui Ghiţă? La toate trei le este gândul numai la aşa ceva toată ziua şi s-ar lăsa călărite toată noaptea, mânca-le-ar pământul cu toată rasa lor de nesătule” – zise Eleonora Scarlat cu zăduf în glas. Îşi trase băsmăluţa mai spre creştetul capului şi se legă mai lărguţ sub bărbie. Soacră-sa, Mareta, în vârstă de 75 de ani, se întorsese din grădină. Era scundă şi bondoacă şi abia îşi târa picioarele, o dureau din tinereţe, de când muncise mulţi ani la orezărie şi căpătase reumatism. Fusese cu Eleonora, vreo câţiva ani la rând, la Băile Herculane, dar nu pricepuse nimic.

– Auzi, Eleonoro, Răducu acesta al nostru, aşa îi zicea ea nepotului, se uită după iepoştina aia lui Iordache, care a fost măritată, şi de Constanţa lui Vasile Ciupagu nici nu vrea să audă! Cică e prea grasă, dar el cum o vrea fus ca Ioana, fără burtă, fără cur, parcă ar fi ţeavă de tun, trecută prin dârmon şi prin ciur, să aibă bulane şi să fie nesătulă de bastoane, Doamne, iartă-mă, că intrai sub talpa iadului…

– De, maică, oftă noru-sa. Nu se dezvaţă deloc şi nu e bine că râde lumea de noi… că gura ei n-o astupă decât pământul galben. Mie nici nu-mi vine să mai ies prin sat. Zău aşa! Ne mai făcu şi Ileana pocinogu şi fugi cu nenorocitul lui Geambaşu, bătu-l-ar norocu’, ca să nu-i zic vorbă rea! Mi se pare că citesc în privirea tuturor: „Eleonoro, Eleonoro, mai du-te, fa, şi tu pe la biserică, să nu-i fi făcut aia farmece şi vă treziţi, într-o bună zi, că vine cu peste voi acasă cu burta la gură!” Dar ştiu care sunt făcăturile: neagra dintre picioare şi că se pune capră de câte ori vrea nărodul meu!

– Tu citeşti în privirea tuturor, dar eu citesc în sufletul tău aşa de bine ca şi popa Daniel în cărţile lui de la biserică. Păi, ce crezi tu că este departe ziua aia! Mă duc până la Miţa lui Niţă Chiriac, să-mi dea cu bobii despre Răducu şi să vedem ce-mi spune. Şi plecă.

Eleonora Scarlat se frământa, de câteva luni, şi nu ştia cum să-l despartă de Ioana. De câte ori îi spunea lui Pavel de purtarea băiatului, el nici n-o lua în seamă. Pe uliţă, tocmai trecea Ghiţă Iordache ţanţos şi cu mâinile la spate. Îl drăcui: „Ai şi pe ce să te fuduleşti, milogule, că mă iau după tine şi te fac ca la uşa cortului cu iepele tele rele de muscă… Doamne, iartă-mă! Dar ce-mi veni mie aşa dintr-o dată?! Este vinovat prostănacul meu. El trebuie ţinut în frâu, păi ăsta mai este om de aşa ceva, că rupe zăbala! Cine să mai înţelege cu el, când îi vine pe chelie?! Când n-ai, ţi se pare agurida miere!”

Eleonora Scarlat îşi aminti că o văzuse pe Ioana la fântână, la Cucu, spălând covorul în vara trecută, prin iulie. Se dusese şi ea cu nişte aşternuturi. Când coborâse treptele cu coşuleţul pe mână spre cele trei ţurloaie, Ioana era cu spatele şi freca cu o perie de tătar la covor. I se vedeau picioarele până aproape sus. Atunci îi plăcuse şi ei. N-o cunoscuse de prima dată. Se oprise lângă ea şi îi dăduse bună ziua. Când se ridicase, să-i răspundă şi se întorsese spre ea, îi ieşise un sân afară din cămaşa subţire, dar Ioana nici nu se sinchisise. Eleonora murmurase: „Dacă ar fi fost un bărbat tot aşa ai fi făcut?!” Pusese coşul alături şi se apucase şi ea de spălat. Din când în când, trăgea cu coada ochiului la tânăra femeie. Avea părul revărsat pe umeri. Se desfăcuse la doi nasturi şi sânii i se legănau dintr-o parte în alta, însoţind mişcările pe care le făcea. Deodată, îşi ridică fusta cu mâna stângă, iar pe dreapta o făcu căuş şi începu să arunce apă de la pulpe în jos. O lăsase bărbatu-său de şase luni. „Uite ce picioare frumoase are şi ce trup… e bună ca muiere, face aşa să-i treacă poftele lumeşti” – se miră Eleonora, apoi cu voce tare către ea:

– Te taie apa, că e rece, Ioană maică, şi pe urmă te plângi că ai răcit! Nici nu termină bine vorba că tânăra femeie îşi dădu cămaşa jos şi rămase cu bustul gol.

– Lasă, dadă, că am eu grijă.

Şi repetă gestul pe sânii goi. Pe urmă se îmbrăcă şi cămaşa i se lipi de trup, udându-se. Şi avusese destul de multă: să pună mâna pe băiatul ei. Nici prin minte nu-i trecuse Eleonorei că se va întâmpla aşa ceva şi pe fiu-său îl trăsese aţa la rău.

– Cât despre băiatul tău, dacă mi-o fi poftă, am să-l dumic cu ciolane cu tot şi n-am să dau socoteală nimănui, murmură şi zâmbi tânăra femeie.

Ioana Scarlat îl aştepta pe Radu Scarlat la mătuşă-sa, Ghiţa Ciocârlan. Avea cheia ei şi putea să intre oricând la Ghiţa în casă. Trăsese perdeaua, aprinsese becul şi se aşezase în faţa oglinzii, studiindu-se cu mare atenţie. Observă că îi apăruseră două cute lângă ochi şi strânse din buze, nemulţumită că prea devreme i se arătau semnele bătrâneţii pe faţă. Trecuse mai mult de o jumătate de an de când o lăsase Nicolae Diţu, bărbatu-său, şi nu mai cunoscuse pe nimeni altcineva din Rudari în afară de Radu. Umbla cu el prin sat şi nu se mai ferea de nimeni. Era fericită că băiatul ţinea la ea şi îi dezvăluise, încă de la început, toate tainele trupului. Nu-şi făcuse încă probleme să-i amintească de căsătorie, credea că lucrurile îşi vor urma cursul lor firesc, de la sine şi fără prea multe insistenţe. Nu se grăbea şi aştepta să vadă ce vor face Ileana Scarlat şi Vasile Geambaşu. Dacă se vor împăca cuscrii şi când vor pune termen de nuntă. Cu Radu totul începuse dintr-o întâmplare şi ea se bucura că, în sfârşit, găsise pe cineva s-o respecte şi s-o iubească. La nunta lui Vasile, băiatul lui George Streche, se legaseră nişte elevi de la şcoala de jandarmi. Radu stătea la marginea horei şi urmărea totul foarte atent şi calm. Pe urmă, îi luă apărarea şi plecară împreună sub privirile necruţătoare ale oamenilor. Băiatului nu-i păsa, lui îi părea rău că ea fusese măritată şi acum era văduvă. Dacă n-ar fi fost aşa, ar fi adus-o acasă demult şi ar fi astupat, astfel, şi gura lumii. Cu gândul acesta nu se putea împăca şi era mereu trist şi distant. Dar a ştiut Ioana să-l apropie, deşi când se îmbrăţişau, simţise răceala din partea lui.

– Eşti bolnav? Te fac eu bine, dragul meu, de uiţi şi ţâţa pe care a supt-o de la măicuţa ta! îl alintase ea cu un glas plin de înţelesuri.

– Nu, nu, dar sunt necăjit, că m-am certa cu ai mei acasă, minţi el şi o sărută.

Minciuna este ca pădurea: cu cât intri mai în adânc în ea, cu atât te poţi rătăci şi ieşi mai greu.

Era un început bun. Femeia se nelinişti şi îşi privi ceasul. Trecuseră cincisprezece minute peste ora fixată şi cel aşteptat nu mai sosea. Deodată, auzi trei bătăi scurte în geam. El era. Alergă în întâmpinarea lui. Când ajunse în odaie, băiatul o privi fix şi cu duşmănie. Se înverzise la chip ca o pară pădureaţă pălită de primul ger. „Oare ce se întâmplase?!” – se înspăimântă femeia. Niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare de enervare.

– Ia ascultă, Radule, în loc să fiu eu supărată, că ai întârziat, tot tu eşti?!

Dar el nici n-o luă, nici n-o puse, şi i-o trânti necruţător:

– De ce nu mi-ai spus?

Ea se trase un pas înapoi.

– Ce? Ştiu că n-am făcut nimic rău! Nu sunt vinovată şi nu ţi-am greşit în nici un fel, se scuză ea, uimită.

Ura răsări între ei ca un diavol negru şi gâlgâia ca apa la inundaţii, după ce şi-a ieşit din matcă.

– Dar când veneai seara prin răscruciu Gionoieştilor şi ţi-a ţinut calea Marcu Sucală, mort de beat, sau cum zic rudărenii că a dat în darul beţiei, şi a vrut să te ia în braţe şi tu te-ai ferit, l-ai drăcuit şi pe urmă ai luat-o la fugă. Iar el te-a făcut curvă, te-a înjurat şi ţi-a strigat câte ocări toate, de a ieşit lumea pe la porţi şi asculta…

– E un puşcăriaş şi un om de nimic! Sau voiai să te încaieri cu el?

– Ştiam eu ce aveam de făcut, dar să fi aflat de la tine, nu de la alţii! exclamă el furios.

– Dar ce, Radule, ai devenit gelos?

– Te-ai culcat cu el? scrâşni el printre dinţi.

Ea intui că este pornit şi îi făcu jocul, să vadă până unde merge cu insinuările şi cum reacţionează.

– Da, o săptămână la rând, în fiecare zi, şi n-am voie?! Cine eşti şi cu ce drept te amesteci tu în viaţa mea?! I-am arătat-o pe neagra aşa cum ţi-am arătat-o şi ţie… ai ceva împotrivă?!

Radu se repezi la ea, ridică mâna gata s-o pocnească. Tremura de necaz şi nu se putea linişti. Palma lui mare şi lată descrise un arc de cerc prin aer şi se opri. La timp. Vorbele ei spuse apăsat şi pe un ton răstit îl treziră la realitate. Tăcu, apoi se duse spre fereastră.

– Începând din clipa asta, rosti băiatul cu duşmănie, stând cu spatele la ea, totul între noi s-a sfârşit, decise el. Nu ne mai cunoaştem… şi fiecare merge pe drumul său, s-a terminat.

– Ba eu cred că abia de acum înainte ne cunoaştem, Radu, mamii, Radule. Îl mângâie aşa ca în zilele lor bune şi ei doi apucaseră destule. Înseamnă că tu mă iubeşti… asta e foarte bine şi îmi placi din ce în ce mai mult.

El se întoarse. Ioana îl aştepta şi zâmbea fericită. Ar fi vrut să-i sară de gât şi să-l sărute, dar se abţinu. Femeia îl împungea cu sânii, care se zbăteau ca două păsărici în laţ şi văpaia ochilor ei negri îl ardea.

– De ce nu mi-ai spus? Asta e problema, care mă frământă, şi nu pot s-o uit!

Băiatul îşi îndreptă rugător privirea spre Ioana şi nu ştia cum să mai dreagă lucrurile, care, la mânie, îi scăpaseră de sub control. Îl duruseră vorbele ei şi se gândi că, stârnind-o, poate greşise şi o forţase să-i arunce în faţă, colţoasă cum era, totul. În câteva clipe şi foarte deschis. Femeia jucase pe o carte câştigătoare şi acum aştepta. Atunci realiză că ea avea dreptate şi lui îi sărise ţandăra din nimic. Încet, încet, se înmuie şi redeveni altul, cel pe care-l cunoscuse şi ştia Ioana. Tot ea fu cea care împăcă lucrurile.

– Când eşti vădană aşa ca mine accentuă ea cuvintele, te îndoi după toţi ştepi şi îţi mai intră câte unul acolo unde trebuie… Eu am nevoie, că sunt liberă de bărbat şi pot s-o iau dintr-o margine a Rudariului… să-mi fac poftele cu cine îmi place şi de câte ori vreau. Vezi cum eşti? Ce uşor uiţi! Dar când m-ai curvodit, de câte ori ai avut chef, ca pe hoţii de cai, şi te-ai proţăpit în mine cum au vrut muşchii tăi în mijlocul şi pe marginea patului. Şi trebuia să umblu cu jalba la Uniunea Europeană… că m-ai violat, în repetate rânduri, dar am renunţat… că mi-a plăcut şi mie… singură am desfăcut cracii poftelor tale. Făcu o pauză, apoi reluă: Este o copilărie ce ţi-a trecut prin cap, Radule!

Băiatul zâmbi şi recunoscu că se supărase ca văcarul pe sat. O cuprinse în braţe şi o ridică, ducând-o spre pat. O privea ca un lup care înşfacă mioara răpusă. Se iubiră. Cu patimă. De câteva ori. Şi se despărţiră după miezul nopţii.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Marcu Sucală fu găsit, în poartă, plin de sânge, de baba Anuţa Ţreanţă, care trecea la tămâiat, şi a strigat-o pe nevastă-sa. A ieşit Lucreţia şi a început să ţipe, de a trezit toată uliţa. Avea prea mulţi duşmani şi nu se ştia precis cine putea fi autorul faptei. Doar Ioana Iordache îşi dădu seama cine era, dar despre aşa ceva nu discută niciodată cu nimeni.